Față-n față cu Werner-Klaus. El, cu mască verde și bandă albă deasupra nasului. Eu, așteptând meciul cu Danemarca, ținând-mi masca în mașină. De-atâta silă, luciditatea-mi însăși era o corvoadă. Ca un copil care-am fost și mi se promitea scârbos aceeași țară a minunilor de un nebun cu biciul la spate; până-n ziua când harul creator mi-a zis: „Și tot așa va fi mereu de-acum-nainte; până ce scrâșnirea dinților va obosi în proteze, de dorul a tot ce-a fost”.
Și m-am privit în oglindă. Chipu-mi părea al unui om ieșit de pe drumul său, scrutând pustiul la orizont.
Zisesem că nu voi merge la vot. Brusc, m-am răzgândit. Voi fi acolo, masochist, să știu, să văd, să simt. Să-mi încarc oasele cu înfumurarea tinereții. Să-mi încarc deșertul din suflet. Să fiu un om ca toți oamenii.