Îi scriam zilele trecute unui fost coleg: „Ia-ți o pauză!” În cercul de gazetari în care am crescut, îndemnul ar fi sunat ca anunțarea unei mari primejdii. De data asta, alarmei mele i s-a răspuns cu tăcerea beznei. Și mi-am spus: ce naiba? Rămăsesem încă, ce-i drept, în societatea vorbelor lui Martin Luther. Acela care zicea că, de-a lungul veacurilor, Biserica a produs papi, popi, bogății inimaginabile, și niciun sfânt. Ca-ntr-un stol unde toate păsările ouă, dar găocile rămân doldora de materie inactivă. Respectiv, fără zbuciumul vieții. Nu explodează.
După teribila descătușare din 1989, presa a fost supusă unei tornade cu tineri căutători de greșeli gramaticale și de rude proscrise. Ruinele acesteia au înăbușit tot ce, în istorie, a născut nevoia de dreptate: luciditate, arta investigației, imparțialitate. Așadar, presa s-a întrupat din ce-a fost atunci, în grabă și cu ce a avut la îndemână: greșeli de limbă și pârâciuni de rude din fostul regim. Și așa a rămas: găoacea care adăpostește neprofesionalismul, interesul de afaceri, politic, bănos. Acel „Ia-ți o pauză”, șoptit unui coleg, însemna, de fapt: Ieși din găoace, renaște-te! Macini buruieni!
În curând, voi deschide o rubrică pe această temă.
