Capitolul 10
Stan, cu leacul vindecător la căpătâiul lui Ion: salvator ori ucigaş? Neboisa la un pas de viol; îndrăgostitul Ţopăilă; săracii din Vaideei se revoltă împotriva lui Pablo; credinţa Mamei Ana; începe războiul.
Drumurile deveniseră nesigure. Marginile cetăţii erau bântuite de prădători; bătrânii nu mai şedeau la poartă, tinerii nu mai cântau din lăute. Fugarii din calea oştilor regale aveau chipurile mai negre decât funinginea, pielea li se zbârcise pe oase, li se uscase ca o aşchie de lemn. Mai fericiţi erau cei care căzuseră de sabie decât cei ce cădeau doborâţi de lipsa roadelor de pe câmp.
Ca să scurteze drumul, Pablo, Stan, Ochiverzi, Poalelungi şi Barbăneagră o luară pieziş peste malurile prăpăstioase, mişunând de dezertori înarmaţi. Temându-se aceştia de orice putea fi poteră, atacau orbeşte şi fugeau.
Izbutiră cu mare încordare şi greutate să urce gorganul norois; dar sus îi aşteptau de-a valma sălbaticii înfometaţi.
Stan fu lovit sub coaste cu un drug de fier; Ochiverzi şi Poalelungi i-au venit în ajutor cu lănci smulse de la fugari; Barbăneagră continua să lupte de unul singur. Ascuns sub un smoc de tufiş, Pablo urmărea clănţănind din dinţi desfăşurarea luptei. Când Stan, ajutat de Ochiverzi şi Poalelungi, s-a năpustit peste cei care-l împresuraseră pe Barbăneagră, Pablo sări din ascunziş şi începu să muşte ce-i ieşea în cale. Fugarii erau atât de speriaţi încât începură a se lupta între ei, se hăcuiau fără a mai lua seama cine pe cine omoară.
Scăpat de pericol, Pablo începu să se laude: „Dacă nu eram eu, îi zicea lui Stan, te-mpungea ăla direct în boaşe.” Se trezi călcat pe coadă şi ocărî. Stan îşi ceru iertare:
„Iartă-mă, Pablo, nu te-am văzut”.
„Da, nu m-ai văzut, scânci Pablo, doar nu eşti chior!”
„Ba chiar sunt, şi nu chior, ci orb, zise Stan. Nu mai văd nimic. Am orbit de la noroiul din ochi.”
Vitejii se puneau de acord cum e mai bine să facă. Hotărâră să se despartă în două: Ochiverzi să-l conducă pe Stan în Vaideei ocolind prăpastiile noroioase, iar Barbăneagră şi Poalelungi să-l urmeze pe Pablo spre casa unde Ion zăcea între viaţă şi moarte.
Stan n-a fost de acord; cu lacrimi negre în ochii noroiţi îi rugă să-l ia cu dânşii; ochii mei, zicea, vor putea fi salvaţi cu spălături multe; cărturarul este în mare primejdie şi orice zăbavă poate duce la moarte.
Şi că plantele folosite pentru prepararea otrăvii sunt cele din zonă şi doar el cunoaşte leacul, după miros, în plantele din acelaşi loc.
Vitejii s-au pus la drum fără a mai lua în seamă împotrivirea câinelui. Pe drum, Pablo nu înceta a protesta zicând: „Dacă nişte Zestreni au ştiut să prepare chestia aia mortală, n-om fi noi mai proşti…” Gândul că leacul va fi preparat de Stan, cel bănuit de trădare, după cele mărturisite de Vlad, nu-i dădea pace.
Minţile flăcăilor erau însă prea chinuite de spaime şi griji pentru a auzi văicărelile lui Pablo; se temeau că Ion murind ei ar putea fi învinuiţi.
Ajunşi la casa părăsită l-au găsit pe Ion aproape leşinat; zăcea fără vlagă pe podeaua din tinda unde-l lăsase Pablo.
Stan sosi cu substanţa tămăduitoare într-o coajă de copac şi Pablo se hotărî pe loc; îi rugă pe viteji să aştepte afară şi trăgându-l pe Stan lângă Ion a zis:
„Pot să spun ceva?”
Şi Stan a zis:
„Nu e vreme, vorbim mai târziu!”
„Şi totuşi spun”, nu s-a lăsat Pablo.
„Am zis nu!”
Stan începuse să se enerveze. Căuta o cale de a stăpâni coaja din mâna sa şi dădea greş.
„Spun”, zise Pablo. „Ştii ce-a spus prietenul tău, Vlad? A zis că ai trecut de partea Mamulicăi. Stăpânul meu era de faţă.”
„Aşa-i!” confirmă muribundul.
Stan bâjbâi cu mâna prin aer. Dădu de capul lui Pablo şi-l dădu la o parte. Cu cealaltă mână îi intinse lui Ion coaja tămăduitoare şi aşteptă.
Ion miji ochii; privea înspre bărbatul care ţinea coaja de copac întinsă spre el. Secunde grele se scurgeau între cei doi bărbaţi, unul cu oferta de viaţă, celălalt scrutând în abisul conştiinţei acestuia.
Cu mâini moi, tremurânde, cărturarul luă coaja şi sorbi uşor.
Cu ochii pe Stan, Ion sorbi a doua oară. De sub pleoapele închise ale ochilor lui Stan se prelingeau dâre ca nişte viermişori negri.
Ion sorbi şi a treia oară, cu ochii aţintiţi pe Stan. Acesta îngenunche lângă Ion, găsi coaja din mâna acestuia şi o împinse spre gura deschisă pentru a patra oară.
Leacul îi alungă durerea şi-l adormi preţ de câteva clipe. Se trezi întremat.
Vestea că Ion şi câinele său trăiesc căzu ca un trăznet în tabăra Zestrenilor. Frânghiuţă trimise pe fiul său,Clipocitu, la fântâna zisă a fecioarei; aflase că vitejii Barbăneagră, Poalelungi şi Ochiverzi luaseră drumul spre Vaideei şi că Ion, câinele Pablo şi Stan se abăteau din drum ca să dreagă cu apă curată betegia Mai-marelui temniţei.
Şi luă acesta cu dânsul doi veri pe care îi chema Vânjosu şi Gurămare.
Fiecăruia dintre ei i s-au dat veşminte albe şi li s-a spus să rămână pe lângă fântână până ce vor împlini misia care li se încredinţează.
Să se facă plăcuţi ochilor cîinelui şi ai oamenilor şi noaptea, după ce câinele va fi apucat să adoarmă, când somnul e mai dulce, să aprindă focul, să împrăştie în jurul lor praf de leşin şi să-i arunce în jarul încins; doar astfel, ziceau ei, vor fi siguri că nevăzutul câine nu le mai poate veni în ajutor cu vreo minune.
Gurămare le ieşi în cale şi zise cu vicleşug cuvinte de pace şi bunăvestire:
„Bună vă fie inima; iată, noi am venit şi voi tocmai ce v-aţi terminat treaba. Noi ne vom aşeza pe locul unde aţi poposit voi şi niciun altcineva nu va folosi locul până vă-ntoarceţi.”
Ion a mulţumit pentru vorbele din inimă şi a dat să plece. Gurămare îl opri:
„Pârga din toate roadele noastre şi din tot felul de prinoase, ori din ce s-ar alcătui prinoasele noastre în lipsa voastră, păstrăm pentru voi să vă fie întoarcerea spornică.
Şi Vânjosu a zis:
„ Poate ne vedem într-una din nopţile ce va să vină; facem foc şi pregătim de-ale gurii pentru toată lumea.”
Iar ei l-au crezut; căci mai mult decât vorbele grăiau pentru ei veşmintele albe.
Iar când Neboisa ieşi în calea spre fântâna zisă a fecioarei, văzu în depărtare foiala din jurul focului şi grăbi paşii.
Şi au văzut-o cei din neamul Zestrenilor păşind către ei şi s-au aprins cu poftă asupra ei; căci era Neboisa frumoasă foarte şi pasul ei era mai sprinten ca al căprioarei.
Şi erau toţi înfierbântaţi pentru ea; dar nu şi-au spus unul altuia zbuciumul, că le era ruşine a-şi mărturisi pofta; o ţinea fiecare pentru el. Şi au zis unul către altul: „Să mergem după lemne că se apropie ora cinei!”
Plecând, s-au despărţit unul de altul, iar Neboisa, ajungând la fântână, n-a văzut nici pe Ion, nici pe câinele Pablo, nici pe Vlad şi negăsindu-i acolo s-a aplecat să-şi vadă chipul în apa fântânei şi să schimbe o vorbă cu Fântânica.
S-a ridicat din fântână glasul acesteia şi-a zis:
„Ion şi câinele Pablo şi cel ce-şi zice Stan, smead ca o candelă şi mândru cum îi inorogul, au pornit spre taberele de luptă.
Iară tu nu te încrede în neamul Zestrenilor; au venit cu gând rău, căci se trag din rădăcini păcătoase.
Neboisa era cu gândul în altă parte şi a zis:
„Sigură eşti că părtaşul lor se numea Stan? Ai putea să-l descrii?”
„Să-l descriu cum arăta, nu m-aş încumeta a o face, a răspuns Fântânica: i-am văzut doar ochii; i-am curăţit cu apa mea şi i-am limpezit, dar de văzut doar mi l-am închipuit. Cămaşă de in strânsă în jurul trupului; guler înalt împodobit cu pietre preţioase, mantie prinsă cu o agrafă pe umăr; totul pe un trup nemaivăzut de armonios”. Căci îl plăcuse mult; după plecarea sa, gândul ei îl îmbrăca aşa cum îl dorea închipuirea lovită de dragoste.
„Ai văzut ce-ai vrut tu să vezi; mie nu-mi sunt de folos. Iată se apropie noaptea. Pornesc să-i prind din urmă”.
Şi a alergat asupra ei Clipocitu, fiind cel mai aproape de ea şi departe de ochii celorlalţi şi a zis:
„Iată câmpul e pustiu şi nimeni nu ne vede, iar eu sunt aprins cu poftă asupra ta. Pentru aceasta binevoieşte de te culcă cu mine; iar de nu, jur că unde vor fi picioarele tale, nu va fi şi trupul tău şi unde va fi trupul tău nu va şi capul tău, şi-n veci nu se va afla de ele.”
A suspinat Neboisa şi a zis:
„Sunt strâmtorată din toate părţile fără scăpare. Că de voi face aceasta, moarte îmi este, iar de nu voi face, nu voi scăpa din mâinile tale!”
Şi l-a privit cu sfială şi nădejdea că va primi mila lui. Vedea cum nările lui se umflă ca nişte foale; a schimbat vorba şi a zis:
„Ştiu că eşti nerăbdător să ai ce ai poftit, acordă-mi, rogu-te, o ultimă îngăduinţă: va fi război şi fântâna e neacoperită; ai putea, dar, să ridici două capace care prin îmbinare să păzească apa de cele vătămătoare?”
Luna avea o eclipsă în luna a noua a anului. În noaptea care mijea toată câmpia era luminată doar de pâlpâirea focului din vatră.
Şi Clipocitu a zis:
„Voi face precum ţi-e dorinţa doar după ce-mi va fi împlinită vrerea mea!”
Departe de freamătul lumii ce-şi aşternea cele trebuitoare somnului, în câmpia scăpătată în seară se urzea o grozăvie; de făcut cale-ntoarsă spre casa Mamei Ana, Neboisa nu putea; să strige ajutor, Fântânica n-ar mai fi auzit-o; nici animalele nu se avântau pe acolo, de frica focului.
Şi iată, din negura de după asfinţit, pe linia orizontului întunecat, apăru un măgăruş; pe spatele acestuia, falnic precum o momâie, călărea o arătare cu faţa acoperită de o basma de in în carouri negre şi albe. Purta nădragi legaţi cu şnur galben sub genunchi şi pe cap o tichie din care coborau doi ciucuri caraghioşi.
Clipocitu s-a pus pe râs şi-a zis cu batjocură:
„Iată îndrăgostitul Ţopăilă se-avântă-n luptă cu nădragii rupţi în fund, călare pe armăsarul măgar!…”
Miratu-s-a Neboisa şi a zis:
„Îl cunosc din istorisirile Mamei Ana. E un copil necăjit. Cum, dar, să fie îndrăgostit? Şi cum de apare în faptul unei întâmplări fără întoarcere?”
Măgăruşul avea pe locul urechilor două lumânări aprinse înfipte într-însele; coada mânjită cu miere zumăzăia de viespi şi sfârşea într-o zbârnîitoare; măgăruşul se apăra de înţepături şi zbârnîitoarea scârţâia lugubru.
Un glas de mulţimi ca un vuiet de război suia din pădure şi-n tot locul vuiau zbârnîitoare precum aceea din coada măgăruşului.
S-au arătat de îndată corbii adulmecători de moarte, cu aripile desfăcute, stând în cele patru unghiuri ale zărilor, ţinând cele patru vânturi ale pământului să nu împrăştie zvonul dincolo de puterea lor.
Gurămare şi Vânjosu apărură din pădure urmăriţi de o turmă de măgăruşi împodobiţi ca măgăruşul de sub Ţopăilă; strigau şi vuiau pădurea cu sperietura lor.
Clipocitu a dat să-i oprească din drumul lor nebun şi le-a strigat: „Zevzecilor, v-aţi speriat de sfrijitul Ţopăilă!” Dar aceia, cu părul vâlvoi şi chipurile desfigurate de frica turmei ce-i urmărea, au zis: „Dacă eşti deştept, înfruntă singur urgia!”
Într-adevăr, în noaptea neagră care pogorâse, trupurile măgăruşilor abia de se desluşeau; se vedeau doar lumânările din creştetul lor, ca nişte ruguri aprinse, încrucişându-se bezmetic după cum purtătorii lor ocoleau cioturi, tufişuri, copaci căzuţi.
Puhoiul de măgăruşi, a trecut val-vârtej pe lângă Neboisa, înnebunit de zgomotul pe care-l făceau cozile lor. Clipocitu s-a făcut nevăzut şi au rămas faţă-n faţă, la o depărtare de 200 de paşi, Neboisa şi Ţopăilă.
Şi Neboisa a zis: „Apropie-te să-ţi pot mulţumi după curajul şi iscusinţa faptei tale! Eşti îndrăgostit de mine?”
Ţopăilă a dat din cap că da.
„Atunci, zise Neboisa, pentru mine eşti cel mai inimos şi mai viteaz voinic din câţi există!”
Ţopăilă chiui, dădu pinteni măgăruşului, şi se duse.
Focul din vatră era pe sfârşite; bezna cotropea treptat împrejurimile flăcării ce abia mai pâlpâia. Neştiind încotro s-o apuce, Neboisa reveni la fântână.
Tremura încă de spaima prin care trecuse şi plângea văzându-se singură şi părăsită. Şi pentru că Fântânica a întrebat-o ce are, i-a răspuns cu o întrebare, că de ce s-a făcut fântână, că în afară de Mama Ana şi de ea, iată, nu mai are pe nimeni cui să ceară adăpost.
Te-ai întrebat vreodată, răspunse Fântânica, de ce râurile nu ies din veşnicia lor, cine le ţine în starea de început, de ce mările nu se risipesc după ce primesc într-însele milioane şi milioane de fluvii şi râuri şi puhoaiele ploilor?
De ce gura nu tace; de ce ochii văd şi urechile ascultă; şi picioarele merg; şi mîinile lucrează; de ce e noapte şi apoi zi?
Şi Neboisa a zis:
„Eu sunt o fată simplă, cum aş putea răspunde la atâtea întrebări; cărturarul Ion ce zice?”
Şi fântâna a zis:
„Cărturarii explică ce se petrece, cum se petrece ceea ce se petrece, dar dacă-i întrebi care-i rostul lucrurilor, ridică din umeri. Urmează-ţi semnul. Nu te bizui pe priceperea ta şi paşii tăi nu vor şovăi; piciorul tău va fi ferit de cursă şi nu se va poticni! Şi lungime de zile şi ani de viaţă ţi se vor adăuga!”
În vremea aceasta, cărturarul Ion, câinele Pablo şi Stan beau ceai în cortul lui Ochiverzi şi ascultau veştile culese de iscoada trimisă în ţinuturile bântuite de Mamulica.
Începându-şi istorisirea, iscoada a zis: „Am văzut mulţimi care se închinau fiarei şi primeau semnul Mamulicăi pe frunte şi pe mâna lor dreaptă. Nesupuşii erau îngrămădiţi în şuri, arşi sau îngropaţi de vii; alţii erau legaţi de copaci îndoiţi ca un arc şi apoi sloboziţi; trupurile se întindeau, pârâiau şi se desfăceau precum copanele de găină.
Şi-am auzit glas mare din templu zicând călugărilor şi oştirilor: „Duceţi-vă şi vărsaţi sângele celor nesupuşi şi râvnitori la slobozenie!” Şi-au purces la drum cu fiara înainte.
Ion l-a întrerupt şi-a zis:
„Era un glas cunoscut?”
Iscoada a spus că aşa i s-a părut, că era un glas cunoscut, dar că n-ar putea zice al cui era.
„L-ai cunoscut pe Întâiul dregător, cel întemniţat şi apoi surghiunit?”
„Acum, dacă mi-ai amintit, pot jura că era glasul Întâiului dregător”, zise iscoada şi continuă:
„Am văzut apoi pornind săgeţi din ochii fiarei; tremurau stâlpii caselor şi se prăvăleau acoperişurile pe cei care locuiau acolo; iar Mamulica şi a sa oaste treceau prin foc şi sabie ce rămânea nevătămat.
Şi-am auzit glas dintre cei morţi care zicea: Fericiţi sunt cei morţi, căci iad este viaţa pe pământul acesta!”
Nu-şi încheie iscoada istorisirea a ceea ce văzuse cu ochii şi auzise cu urechile sale, când de afară se auzi glasul lui Frânghiuţă care zicea:
„Păcătoşi şi oameni fără minte ce sunteţi; nu va trece noaptea asta mult de miezul ei şi veţi sfârşi cu gurile în ţărâna de sub picioarele voastre şi din toate neamurile voastre va rămâne doar pulberea.
Căci a te ridica împotriva diavolului e ca şi cum te-ai ridica împotriva lui Dumnezeu; nu e osebire între puterile lor. Înţelepţiţi-vă şi plecaţi grumazul; capul plecat sabia nu-l taie !
Şi mulţi se adunau în jurul lui şi ziceau:
„Frânghiuţă are dreptatea pe el; aşa e: capul plecat sabia nu-l taie; nu ne putem opune fiarei.”
Câinele Pablo visa pe laviţa unde căpetenia Ochiverzi dormea noaptea. Sughiţa, iar burta-i tresărea; cu mustăţile alunga vedeniile din vis; când şi când dădea din coadă, semn că este prezent la vorbele ce se rostesc.
De sub urechile clăpăuge se prefira un firicel de fum alb, ca acela care se ridică după ce stingi un foc în pădure. Câinele îşi scutură capul de trei ori, se scărpină sub coaste şi zise:
„Pot să spun ceva?”
Şi mulţimea: „Cine eşti tu să tot vorbeşti? Ai adus răul asupra noastră, nu te mai ascultăm!”
„Pot să spun ceva?”, nu se lăsa Pablo. „Faceţi cu mânuţele voastre etichete la poalele hainelor şi pe deasupra etichetelor de la poalele hainelor scrieţi-vă fiecare numele, prenumele şi neamul din care vă trageţi…”
Se auzi glasul unei femei care continuă vorba lui Pablo:
„Căci ştiindu-l aproape pe cutare şi cutare din neamul vostru vă sloboziţi inima într-un ţel comun şi-n loc de zeci de mii de inimi răzleţite oastea va avea o singură inimă, mare şi neînfricată”.
Erau vorbele Mamei Ana şi puneau stavilă fricii pe care doar anevoie oamenii o puteau ţine în frâu.
Ion recunoscu glasul Mamei Ana şi zise:
„Iartă-ne lipsa de ştiri despre noi.Temutu-ne-am că vei afla vestea rea şi-am amânat clipa când ţi-o vom spune în aşteptarea unor dovezi care să limpezească ciudata dispariţie a prietenului nostru Vlad.”
„Eu nu am nevoie de dovezi pentru a şti că Vlad e nevinovat şi în mare primejdie”, răspunse Mama Ana.
Şi zis-a Stan:
„Tocmai am ascultat istorisirea iscoadei trimise de noi în tabăra Mamulicăi; l-a auzit pe Vlad cu urechile lui când îndemna oştirea să-i ucidă pe nesupuşi; nu era întemniţat şi nici în lanţuri; o făcea nesilit de nimeni”.
„Eu cred inimii mele, se îndârji Mama Ana, nici urechilor iscoadelor, nici judecăţilor minţii; am venit cu sora mea de cruce, de-i zice Neboisa, să-l salvez şi să-l redau luptei pe care sunteţi pe cale a o începe.
Femeiele din stirpea Mamei Ana erau îndrăzneţe şi bărbătoase; stăpâneau în casă cu toată puterea, iar în treburile publice luau parte la dezbateri şi dădeau dovadă de îndrăzneală în cele mai de seamă treburi.
Şi dacă la celelalte popoare erau consemnate mai ales numele acelora care purtau războaie împotriva propriilor fraţi sau şi-au ucis tatăl ori mama, tot aşa, cei din stirpea Mamei Ana aminteau în scripturile lor pe cel care-şi izgonea soţia. Şi timp de două sute treizeci şi nouă de ani filele se păstraseră curate.
Legile nu permiteau căsătoria decât pentru fetele coapte şi pline de vigoare, pentru ca apropierea soţilor să fie, la cererea naturii, început de plăcere şi de dragoste, iar trupurile să fie în stare să suporte sarcinile şi durerile facerii, în vreme ce în alte locuri fetele erau date în căsătorie de la vârsta de doisprezece ani, crezând că astfel vor putea face şi corpul şi caracterul curat şi neatins pentru cei care le luau în căsătorie.
Aşadar, continuă Mama Ana, copiii să adune de la toate porţile şi casele, cercei, inele, brăţări, şi tot felul de lucruri de aur, argint ori aramă, tot ce străluceşte la raza lunii şi bătaia focului: talere, cădelniţe, linguri, tipsii, sfeşnice, cupe, oale, lopăţele, furculiţe; am dreptate, Pablo?”
Şi Pablo a zis:
„Păi, de!” Cu vârful cozii mătura pământul şi pe locul măturat aşa se forma ca un arc de curcubeu.
„Să se găsească fiecăruia dintre obiecte, zise Mama Ana mai departe, rost de jucărie şi să se împodobească stâlpii caselor, ramele ferestrelor, pragurile şi streşinile, toate în partea unde se stinge steaua de dimineaţă; iar cu cerceii, inelele şi lănţişoarele să se dreagă cuiburi în vârfurile pomilor.
Şi în candele şi sfeşnice să se aducă untdelemn curat şi limpede, ca să ardă toată noaptea şi-n straja dimineţii fitilul să urce în toată vlaga lui.
Iar când mijesc primii zori, copiii să iasă în curţi şi să cânte, să joace şi să facă tot ce le trece prin cap”.
După vorbele acestea s-a arătat lor un copil; era el costeliv şi uşor ca frunza; mulţimea râdea de el şi zicea:
„Ce-i, mă frunză-n vânt, au nu vrei să rosteşti careva vorbe şi să te potriveşti şi tu Mamei Ana?”
Şi acesta a zis:
„Mă potrivesc mie; să nu pogoare vorbele auzite aici de pe duhul vostru şi să se prefacă în pulbere…”
Şi mulţimea a zis:
„Au nu slujeşti tu la Mama Ana în zilele fără şcoală şi te numeşti Ţopăilă?”
Din spatele mulţimii, copiii care jucau lapte-gros şi poarca au lăsat joaca lor şi strângându-se unul în altul, ca la şaizeci de copii mari şi mici, au început să cânte şi erau cântecele lor comode pentru cântat :„În veacul nostru jalnic şi netot/ Iubirea, bucuria au pierit/Şi oamenii s-au înrăit de tot/ Şi viaţa-i un coşmar de ducă-se!”
Şi zis-a Mama Ana:
„Ţopăilă vă învaţă cum să vă face nevăzuţi. Vreţi voi să nu fiţi văzuţi de nimeni, decât voi între voi?”
Şi copiii toţi au zis: „Vrem!”
„Adunaţi-vă toţi copiii, zise Ţopăilă, şi mergeţi în pădure; iscodiţi după locul unde mor cerbii şi cercetaţi locul acela; alegeţi porţiunea cu oase uscate, fără urmă de carne, netede şi albe ca neaua; să aveţi la voi ascuţitori de oase; cu ele vă pregătiţi ţepuşe cu vârful cum e ghimpele şi mergeţi într-un picior până-n vârful muntelui; acolo unde voi fi eu, câinele Pablo şi Neboisa, sora de cruce a Mamei Ana; aşteptăm împreună până la primul urlet de lup; cei care am făcut totul fără greşeală putem zbura în voie, căci vom fi uşori ca fulgul şi aprigi ca uliul.”
„Aşa vom face! Şi pe urmă?”
„Pe urmă, a răspuns Ţopăilă, vom vedea cum e nimerit să facem.”
Şi au făcut ei aşa şi a fost cum s-a pus la cale.
În vremea aceasta, înfrângându-i şi urmărindu-i pe răsculaţi, Picioruş-coadă de drac, urmat de Mamulica, au pus mâna pe toate cetăţile revoltate şi apoi au împresurat cetatea Vaideei, care încă, târâş-grăpiş, mai îndrăznea să atace şi să lupte înaintea asediului. Şi după ce o altă expediţie pregătită de Mamulici sosi înaintea fortificaţiilor de la Vaideei, să înfrunte oştile pregătite de fraţii Barbăneagră, Ochiverzi şi Poalelungi, şi să dea bătălia cât mai departe de Palatul regal.
Privind cu dispreţ puţinătatea gărzilor populare şi lipsa de iscusinţă a capilor mişcării, Frânghiuţă şi-a convins adepţii să atace din spate; din bătălie în bătălie, gărzile se făceau tot mai vulnerabile.
Bătându-şi joc de învinşi, trupele regale întipăreau pe faţa prizonierilor, cu fierul roşu, o bufniţă, căci şi aceştia făcuseră aidoma cu prizonierii ceilalţi întipărindu-le pe chip o samană, o închipuire cu rit de porc.
Şi spre dimineaţă porţile cetăţii au fost zvârlite în lături; zburau prin aer ca nişte vreascuri luate de vifor, iar spinarea zimţată a balaurului acoperea vederea până în înalturi.
Sfârşit capitolul 10.
Aici: capitolul 1, capitolul 2, capitolul 3, capitolul 4, capitolul 5, capitolul 6, capitolul 7, capitolul 8 şi capitolul 9.
