„Sentinţa” vă oferă, azi, fragmentele VI şi VII din romanul „A doua venire” scris de Nicolae Cristache.
Pentru o clipă am crezut absurd că Marx se poate însănătoşi. Gândul patetic din tinereţea sa, acela că omenirea se poate salva cu o poveste, îl readusese la părerile de demult şi îl aşezase-n capul oaselor; dădea impresia că e pus din nou pe treabă. Că acuşi-acuşi îmi va spune: ia o hârtie şi scrie!
– Aşa deci, a zis. Dumneata vrei să-mi faci un compliment… Nu te pregăti să protestezi; ştiu eu mai bine. Fără să vrei, ai emis un adevăr. Dacă m-aş concetra şi mi-aş propune să lucrez neîntrerupt încă 15 ani de-acum înainte, trupul meu s-ar pune pe treabă, susţinut de un moral eroic… Principiul viu, inventat de criticul Bielinski ca să-l apere pe Bakunin!
Lenchen intrase să-l alunge la baie; voia să schimbe aşternuturile. Mohr protestă. Prinsese chef de vorbă.Vorba lungă, sărăcia omului, Mohr, l-a potolit Lenchen. Domnul, şi a arătat spre mine, domnul rămâne aicea şi v-aşteaptă, nu pleacă; oricum, nu durează, nici nu va apuca omenirea să-şi recunoască toate păcatele până te întorci… nu le va recunoaşte cât îi hăul, adăugă cu jumătate de gură. Mergi la baie, am eu grijă de asta. Şi către mine: nu suntem născuţi pentru noi, domnule. Poveştile, Herr Redaktor, sunt un har dumnezeiesc, eu cred în ele. Omenirea chiar ar face bine să le asculte. Dar sunt şi o nevrednicie care se pedepseşte dacă s-ar dovedi că sunt înşelătorie. La mine în sat se spunea că în vremurile de demult, dacă cel care proorocea nu o nimerea, îl întindeau cu mâinile şi picioarele în fiare, pe căruţe aşternute cu mărăcini, trase de boi şi-l ardeau. Şi dacă, peste ani, se adeverea că nu fusese înşelătorie, arsul devenea zeu peste popoare şi era slăvit în veci… Mohr ştie şi nu mă contrazice.
Vorbea cu mine ca să-l elibereze pe Mohr de obligaţia de a continua discuţia.
E ştiut, zicea, trupul e mai deştept decât noi, ştie când îi e foame sau frig, iar dacă-i dai altceva decât vrea, suferă, se chirceşte în dureri şi până nu te-ntorci la ce-i convine lui nu te scuteşte de necazuri. Mintea, bat-o vina, zoreşte dincolo de fire; uită pasul cuvenit şi o ia pe arătură…
Iepuraşul ieşise din marsupiu cu labele din faţă şi-am zis, Lenchen n-am fost prezentat iepuraşului şi cred că vrea să-mi spună ceva; Lenchen a dat curs vorbei mele şi-a spus: „ţopăilă”, fă frumos la Herr Redaktor, la care îndemn „ţopăilă” a scos limbuţa, cât un vârf de morcov. Nu limbuţa, păcătosule, l-a certat stăpâna, fă o reverenţă cum ştii tu! Lăsaţi-l, am zis, nu iubeşte presa şi are destule motive.
Jos, pe peluză, Tussy se juca cu „deşteptuţa” şi „ţeposu”, ea jos şi animăluţele cocoţate pe pervazul ferestrei. După cum se maimuţărea ea, se maimuţăreau şi ele. Ducea ea mâna la nas, la fel făceau şi animăluţele, chiar dacă nu le reuşea. Dădea ea din cap, ele se întreceau care să fie mai convingătoare. Concomitent, flutura spre mine nişte hârtii prinse într-o agrafă. Aveam în ochi doar culorile gri-maro ale fustei sale, într-o acoladă – gri şi-n cealaltă acoladă – maro, şi trupul liber sub acele culori, care, iată, tocmai ce plecau spre mine. Am băut restul de bere neagră şi m-am gândit că Lenchen îmi va mai aduce una şi astfel nodul din gât îmi va fi topit în gustul amărui şi când Tussy mi-a întins foile şi mi-a zis, ca să ştii despre Momchen, am apucat să văd buricele degetelor ei supte, pielea încreţită cu zbârcituri fine, ca după ce au stat mult în apă; pe pielea roz a degetului mijlociu era o pată de cerneală albastră, intensă, şi una mai puţin marcată pe arătător, acolo unde se ţine tocul de scris, şi-n toată încăperea nu mai erau decât acele pete şi pielea roz încreţită pe buricele degetelor. Scrisori, a zis. Copii de pe epistolele mamei, scrise de-a lungul anilor.
Mohr reveni cu un cârd de gânduri după el. Le dădu glas grăbit să nu le piardă şirul. Nu ştii dumneata câtă dreptate ai! Şi nu glumesc, a zis, te cam iau eu în doi peri uneori, dar nu ştii câtă dreptate ai. Angajată doar pe o perioadă determinată, mintea ar fi păcălită şi ar lucra. Trupul pornit spre moarte e adus înapoi. Are timp să moară. Trebuie să aibă răbdare… să aibă răbdare, bravo!… Facem bruderschaft! Lenchen, bere de-aia bună!… Verva îl făcea altruist. Ochii mei fugeau spre teancul cu scrisori. Ascultându-l, am desfăcut prima copie. Scrisoarea era adresată lui Josef Weydemeyer şi era datată 20 mai 1850. Despre Weydemeyer cunoşteam puţine lucruri: era născut în acelaşi an cu Marx, 1818, participase la revoluţia din 1848 din Germania şi la războiul civil din Statele Unite, pusese bazele propagandei comuniste în America şi cam atât. Doamna Marx recunoştea că de mai bine de un an nu mai dăduse un semn de viaţă. Că n-a răspuns nici măcar la scrisoarea atât de prietenească a Luisei – desigur soţia lui Josef Weydemeyer – după ce se bucurase de o primire atât de afectuoasă din partea ei. Şi că tăcerea aceasta a apăsat-o adesea, dar de cele mai mult ori a fost incapabilă să scrie. Şi preciza: „chiar acum o fac cu mare greutate”. Pentru că, zicea, „doar împrejurările mă silesc să iau tocul în mână. Şi nevoia de bani”…
Tussy îşi smiorcăia nasul – eterna batistă boţită, strânsă în pumn. Se ferea să-l privească pe Mohr; nu credea în entuziasmul de care acesta se agăţase; dimpotrivă – bănuind că se prosteşte, buna dispoziţie a acestuia era mai mult un strigăt de deznădejde. Mohr o luă la rost. Că a reuşit să-i strice orice chef să trăiască. Ce te tot smiorcăi? Află că mi-ar plăcea s-aud: Lazăre, ia-ţi patul şi umblă. E o ipostază ce merită trăită, nu? Mohr, ia-ţi patul şi umblă! A venit domnul Iisus la noi şi tu te smiorcăi tocmai când eram pe punctul de a mă pricopsi cu încă 15 ani de ocnă. Îţi dai tu seama cum ar arătat Das Kapital după încă 15 ani de trudă, vreme în care pot perfecţiona, adânci, aduce la zi, stiliza?… Cum ar arăta Gioconda dacă Leonardo ar mai fi lucrat la capodopera lui încă 15 ani, cum ar arăta Odiseea şi Iliada dacă Homer ar mai lucra la ele şi azi? – bănuiam unde bătea sarcasmul său şi îmi făceam de lucru cu scrisoarea doamnei Marx.
„Erau primii ani de exil, ani mai negri decât negrul cel mai negru, scria doamna Marx. Burghezia şterpelise revoluţia maselor şi se deda la cele mai dezmăţate negustorii! … De Paşti, micuţa noastră Franziska s-a îmbolnăvit de o bronşită grea. Trei zile s-a luptat copilul cu moartea. A suferit atât de mult! Trupuşorul ei neînsufleţit zăcea în camera din fund; noi toţi ne-am adunat în camera din faţă şi noaptea ne-am făcut culcuşul pe jos, iar cei trei copii în viaţă stăteau culcaţi alături de noi şi-l plângeam cu toţii pe îngeraşul care odihnea alături, rece şi neînsufleţit. Copilul a murit în perioada mizeriei noastre cele mai negre. Prietenii germani erau în clipa aceea cu totul incapabili să ne ajute. Ernest Jones, care ne vizita pe atunci adesea, ne promisese un ajutor. Dar n-a putut să-l procure. Bangya, un colonel ungur, care pătrunsese în vremea aceea în cercul nostru pentru a-i cere lui Karl să corecteze un manuscris al lui Szemere, ne-a promis că ne va da vremelnic o mână de ajutor, dar nici el nu ne-a putut fi de vreun folos. Atunci, cu inima plină de groază, am alergat la un refugiat francez care locuia în apropiere şi care ne vizitase. L-am rugat să ne ajute în clipa aceea cumplită. Omul a dovedit multă înţelegere prietenească şi mi-a dat două lire; cu banii aceştia am plătit micul sicriu în care odihneşte acum bietul meu copil. N-a avut leagăn când a venit pe lume şi chiar micul coşciug de scânduri i-a fost multă vreme refuzat. Cu ce inimă grea am dus-o la locul de veci!”…
M-a întrerupt bufnitura uşii rămăsă întredeschisă după plecarea lui Tussy; Lenchen o deschisese cu piciorul pentru a aduce în mâini două halbe de bere. Mohr cătă spre mine s-o ajut şi văzu scrisorile neîndemânatic ascunse pe genunchi. Dacă nu s-ar fi grăbit să facă el ce-mi cerea mie să fac, mi le-ar fi smuls cu siguranţă, atât era de înfuriat. Mi-a zis că el a trăit pentru două lucruri: ca să-şi vadă teoriile confirmate în atelierul practicii şi pentru familie şi n-ar vrea să afle că s-a-nşelat cu amândouă. Tussy să nu mă-nfurie!, a zis, deşi era gata înfuriat. Iar dumneata, mi-a spus, să te mulţumeşti cu ceea ce îţi spun eu, dacă te-am primit… A mai spus ceva şi a tăcut. Încerca şi-a reuşit să-şi recapete echilibrul pierdut şi-a zis. Prosit! A ridicat halba sa în dreptul ochilor ca şi cum nimic nu s-ar fi petrecut. Dar nu era el. Mi-am amintit un amănunt care pe parcursul documentării mele trecuse neobservat: chiar şi medicul său, care-i era şi prieten, nu avusese ştiinţă vreodată de sărăcia în care se zbătea savantul. Şi eu care, în naivitatea mea livrescă, credeam că apărătorul săracilor era mândru de sărăcia sa! Şi vorbele lui Lenchen, despre care nici acum nu ştiu dacă le-am auzit cu adevărat în spatele uşii: Mohr, ai grijă de sănătatea dumitale, nu vă mai contraziceţi, redactorul are ultimul cuvânt; te agiţi şi nu e bine!
Suportam mai uşor să fiu înfrânt eu decît să văd un om învins şi Mohr arăta ca un om învins. Sub ţinuta sa mândră, spatele drept, bărbia avântată, descopeream semnele decrepitudinii în venele gâtului ca nişte odgoane, în obrajii supţi şi ochii afundaţi în cearcăne.
Am băut berea dintr-o răsuflare, în felul despre care ştiam că-i face plăcere. A simţit mâna întinsă şi-a zis:
– Mi-e teamă că nu te iert! Nu trebuia să te primesc…
Îl jignisem. Fantezia pe care i-o propusesem era naivă, patetică. Dacă ar mai fi trăit, până la urmă ar fi găsit în el tăria să-şi recitească scrierile. De asta se şi temea. De asta se temuse tot timpul în care amânase momentul: că până la urmă nu se va putea abţine şi câte un cuvânt, câte un rând, vor pica sub intransigenţa perfecţionistului. Vorbele despre Gioconda şi Iliada traduceau cu sarcasm zicerea despre înţelepţii care trăiesc cât trebuie, iar filistinii trăiesc cât pot. Mosorelul lui cu aţă folositoare îşi încheiase ciclul. Oferindu-i încă 15 ani de viaţă era ca şi cum i-aş fi spus lui Da Vinci, mai lucraţi la Gioconda, maestre, încă nu e perfectă.
Atât a putut; e mult, e puţin, asta vor decide oamenii care vor trăi atunci. Ideile nu mor. Se reiau ca pâraiele; se împotmolesc, caută loc de ieşire spre mare, îşi fac loc şi-n cele din urmă se împlinesc, devin fluvii.
Gata, a zis. A trecut. Te-ai întristat de tot. Defectul lui mătăluţă e că te iei prea în serios. Nu-i rău, cu o condiţie, ia-i în serios pe toţi ceilalţi, pe toţi ceilalţi ca dumneata… Das Kapital, rescris chiar de mine, n-ar mai avea nicio valoare. Vrei să mă ajuţi? Spune aşa: sunt puternic, voi descoperi scânteia lui de atunci şi o voi face flacără… Scânteia este vie, restul sunt vorbe, speculaţii, păreri… Uite o chem pe Tussy să ne mai aducă două halbe, mi-am câştigat dreptul la supliment…
VII
Herr Mohr, i-am spus, proletariatul e alcătuit din oameni cu fierberi diferite, la rându-i trăieşte şi-n cer şi pe pământ… Ce va face el cu învinsul când va ajunge sus, ca Alexandru cel Mare? Se va întreba ca Alexandru: „Plecat-a el genunchiul, scăpat-a el vreun glas al rugării? Cu-adevărat voi frânge tăcerea ta, Betis, şi dacă n-am putut smulge un cuvânt de la tine, voi smulge vaiete”. Şi-i va străpunge călcâiele, va trece prin ele o sfoară şi Betis va fi târât de viu, rupt şi sfârtecat în spatele unui car? Înţelegeţi ce vreau să spun?
Din fericire pentru dumneata, Herr Isteţu, am înţeles unde baţi, nu e nevoie să insist pe observaţia că legătura pe care o faci cu Alexandru e niţel forţată. Dar ai dreptate. Proletariatul învingător se va trezi guvernat de fierberi lăuntrice imposibil de prevăzut. Fac o paranteză şi îl aduc în discuţie pe prietenul meu Engels. Nu există prieten mai devotat în lumea mea, eşti de acord, da? A văzut în mine ceea ce el a numit geniu şi mi s-a dedicat trup şi suflet. Crezi dumneata că un geniu poate fi recunoscut de un filistin? Eu zic că nu. Ca să vezi geniul îţi trebuie geniu. Ce-a văzut Generalul în mine era geniul său. Engels este un individ complex. Cu fierberi dintre cele mai diverse. Fierberi care-l duc la orgii bahice şi deopotrivă la o acuitate filozofică puţin la îndemâna unui om de ştiinţă de rând. Nu vrea să abandoneze nici fierberea care-l aruncă în desfătări ale trupului nici pe aceea care-l urcă în vârful gânditorilor de elită ai veacului. Ce face atunci? Are bani şi îşi poate permite ambele fierberi. Plăcerile vieţii nu le poate gusta prin corespondenţă. Pe cele ale minţii, da. Şi plăteşte.
– Adică pe dumneavoastră vă plăteşte. Care sunteţi geniul lui plus o capacitate intelectuală titanică…
Se poate spune şi aşa. Teoretic se poate presupune orice. Şi demonstra orice. Şi mers oricât de departe. Până la a-i străpunge călcâiele, a trece prin ele o sfoară şi târât de viu în spatele unui car. Dacă am numi particule împrejurările pe care ni le impune viaţa, pe parcursul unei zile, individul e bombardat cu o infinitate de particule, împrejurări, gânduri, suferinţe, bucurii, nostalgii, nemulţumiri, îngrădiri, eliberări… Mai vrei? Planul iniţial se poate schimba până la inversul său. Vezi revoluţiile. Ele sunt produsul unei anume sume de particule. Abia după ce se fac li se dă rostul. Cel mai adesea de indivizi care nu prididesc în a găsi explicaţii care să-i pună pe ei în treabă şi să le justifice faptele în interes propriu. Până la urmă, revoluţiile se întorc împotriva celor care le-au câştigat. Nu exclud, aşadar, posibilitatea ca proletariatul, odată ajuns la putere, să-şi plătească teoreticienii şi el să petreacă în huzur. Din păcate nu dispuneam de biografiile celor care vor fi atunci. Ei vor hotărî. Dumneata, când ai spus „Dictatura proletariatului”, te-ai gândit, desigur, la „staulul” lui Ruge şi la ce spunea Bruno, că libertatea de gândire, în statul proletar, va fi înlocuită cu un cod oficial de dogme. Şi e normal să gândeşti aşa, fiindcă nici Ruge, nici Bruno nu erau nişte mediocri… Omul, Herr Redaktor, îşi îndestulează mintea cu de toate; şi-n butoiul pentru bere pui de toate, şi hamei, şi apă, dar una-i berea care dospeşte într-un butoi de fag, şi alta iese dintr-un butoi de stejar. Ruge şi Bruno sunt ciopliţi dintr-un alt soi de lemn decât mine.
Scurt, a zis, un înţelept a ţesut următoarea poveste: un copil într-un sat s-a legat cu iubire mare de un viţel şi l-a crescut pe viţelul ăla cum ai creşte un frăţior mai mic; şi ce să vezi! – viţelul a crescut mai repede şi a ajuns bou-bou, pe când băiatul rămăsese un biet puber. Dacă viţelul ar fi fost tăuraş, ar fi devenit taur şi s-a fi comportat ca un taur; dacă ar fi fost pui de leu, ar fi crescut leu şi ar fi făcut ce face un leu-leu. Înţelegi?… Nu înţelegi, te-am întrebat retoric. Proprietatea privată, Herr Redaktor, nu e leu, nici viţel, ce-i drept, dar şi cu ea se petrece acelaşi lucru: când creşte, îşi dă natura pe faţă. Puternicul proprietar face din interes lege şi din lege puterea sa. Lui Socrate i s-a spus că un ins care le învăţase pe toate nu se făcuse cu o fărâmă mai bun; te cred, a spus Socrate, se luase cu sine în toate. Nu ştiu cum s-ar putea feri proletariatul de el însuşi, a zis, noi am scris povestea, oamenii din poveste vor hotărî ce le place şi ce nu. Nu dumneavoastră care nu iubiţi proletariatul…
Nici dumneavoastră nu-l iubiţi cum se iubeşte, am ripostat eu, doar dacă ceea ce simte ciobanul pentru oile sale şi scriitorul pentru personajele lui se poate chema iubire.
Mă privea de parcă i-aş fi apărut din senin. Ochii mari, gura mirată, închisă fără voia lui. Nu mai era actorul bolnav angajat într-un rol plictisitor. Mă vedea în carne şi oase.
– Nu e nimic de iubit, a zis. Nimic de iubit… Dacă vezi elementul revoluţionar în maşina cu aburi, nu înseamnă că iubeşti aburul.
– Nu vă pot contrazice când afirmaţi că revoluţiile se confiscă. Totuşi, revoluţia de la 1848, la care aţi participat indirect, a fost lucrarea liderilor burgheziei…
Ca să vezi!, s-a amuzat Mohr. Asta ai învăţat dumneata la şcoala burgheză… Iată 16 aprilie 1848. Muncitorimea din Paris s-a adunat pe Câmpul lui Marte pentru a-şi alege reprezentanţii în Garda Naţională. Tăuraşul, crescut de revoluţie, ajuns taur în guvernul provizoriu, a dat sfoară-n ţară că Louis Blanc, Blanqui, Cabet, Raspail şi ceilalţi comunişti s-au strâns şi complotează cum să pună stăpânire pe Paris. Atunci, populaţia Franţei s-a ridicat, cu vin gratis şi cocote, împotriva complotiştilor. Jos Louis Blanc! Jos Blanqui! Jos Cabet! Jos Raspail!… Adunarea muncitorilor, care n-avea habar că unelteşte împotriva guvernului provizoriu, a ajuns în centrul oraşului. Participanţii citeau din cărţi diferite. Louis Blanc şi ai săi citeau în cartea trăită, masele împinse acolo, ameţite de băutură, citeau în cartea servită cu rachiu. Cum să se mai înţeleagă? S-au ucis unii pe alţii.
Şi că el abia în 1871, pe timpul Comunei din Paris, a înţeles ce trăise Louis Blanc faţă în faţă cu perfidia, cu minciuna. Ca să trezească mânia lumii, guvernul de la Versailles a scornit despre comunarzi grozăvii nemaiuzite până atunci. A simţit asta pe pielea lui. Prins într-un cor de minciuni, omul, Herr Redaktor, e ca anesteziat. Nu mai are cer, nu mai are orizont, respiră într-o vată, simţurile se întorc în el, asurzindu-l cu tăcerea lor; pradă neputinţei, admite că a fost pedepsit de o putere supranaturală, de Dumnezeu. În cel mai bun caz. În rest, în noaptea care-i înconjoară, oamenii duc o viaţă de legumă. Aşa au fost descoperite harurile democraţiei. Ştii cum arată un colac? Cum să-ţi zic eu?… Nu de salvare, de-ăsta de se mănâncă…
– Scurt, am zis, arată ca un covrig.
A zis că nu ştie ce-i covrigul, dar să convenim că înţelegem amândoi despre ce vorbim. Democraţia vegheată de bogaţi, Herr Redaktor, e cum e covrigul dumitale, gratuit. Doar că unii iau gaura covrigului, ceilalţi, colacul covrigului. Toată lumea are dreptul la cuvânt; folos, cuvântul aduce doar unora. Lumea nu mai e legumă. Vorbeşte. Scopul democraţiei este sistemul parlamentar. Ceea ce mi se pare corect. Când vezi cine ajunge în parlament însă şi ce fel de sfinţenii proclamă el, ajungi să înţelegi că, de fapt, în lume nu se schimbă nimic. Revoluţiile schimbă un parlament cu altul… Un escroc cu alt escroc, în cel mai baun caz, un escroc bogat cu unul în devenire, din lac în puţ.
– Un burghez cu un proletar…
– Corect, pentru că ceea ce guvernează şi într-un caz şi în celălalt este proprietatea. Adică ceea ce nu se cucereşte pe cale democratică, ci prin subterfugii legale, dar tot subterfugii în esenţă… Şi cu timpul, prin minciună.
Şi-am zis, proprietatea de stat, Herr Mohr, este tot proprietate, statul proletar este tot stat…
– Am înţeles, a zis, mi-l vâri pe gât pe Bakunin. Eşti adeptul lui?
Am glumit şi-am zis, nu chiar, poate invers: nenorocul meu constă în aceea că Bakunin s-a născut înaintea mea, ceea ce nu e chiar un merit… Bine, bine, a spus, ajungem şi la Bakunin, dacă asta vrei, cruţă-mă o vreme.
Am schimbat vorba şi i-am cerut voie să mă aprovizionez din rezerva lui de insecte; cu mâna plină de papa bun m-am aplecat spre animăluţe cu mâna întinsă. „Deşteptuţa” mă privea de parcă un prestidigitator o provoca la un experiment în care ea nu credea şi pe care-l tratează cu dispreţ suveran. Încearcă la „ţeposu” m-a sfătuit malefic Maurul. Ariciul, un ghemotoc de ace, fricos şi timid, m-a întâmpinat cu năsucul tremurând şi ochi speriaţi. A privit mâna mea întinsă şi s-a pus pe pufăit; sâsâia şi scuipa cu atâta putere, încât nu peste multă vreme şi-a făcut apariţia Tussy. Ce-are, ce i-aţi făcut, se alarmase ea, şi Mohr a zis bine dispus, lui Herr Redaktor nu-i place proletariatul. Aşa, şi?, a întrebat Tussy. Aşa şi nimic, „ţeposu” nu vrea să colaboreze cu el. Ochii lui Tussy erau de o dată şi jumătate mai cuprinzători decât ai Maurului. Şi atât de limpezi încât soarele pătrundea adânc şi-i lumina de acolo toată faţa .
„Ţeposu” nu şi-a încheiat demonstraţia de forţă nici după ce Tussy l-a luat în braţe, cu ochii pe mine. Nu-l iartă, râdea Mohr şi râsul devenea tuse şi tusea convulsii. S-a lăsat îngrijit de Tussy ca un copil alintat, care, după ce a scâncit şi-a dat cu capul de toate alea, se abandonează în mângâierele mamei, dar mai face încă nazuri pentru a provoca alte mângâieri.
Nu uitaţi, cartea integrală poate fi achiziţionată de la:
Librăria Eminescu, Bucureşti
Bdul Regina Elisabeta nr 16
021-3142383
Librăriile Cărtureşti
www.elefant.ro
www.librarie.net
www.bookland.ro – libraria online BookLand şi Caravana BookLand
Editura eLiteratura: strada Vasile Lascăr nr 5-7, etaj 6, sector 2
Luni -Vineri, 10-17, telefoane 021 312 8212, 0722156408;
e-mail: office@epublishers.info (cu reducere de preţ)
Palatul Naţional al Copiilor – Standul de carte EPUBLISHERS din holul central – Bdul Tineretului nr 4
De asemenea, comandând cartea direct la editura puteţi cumpăra două romane de Nicolae Cristache – „Un erou blestemat” şi „ A doua venire” la preţul de numai 30, în loc de 51 de lei.:
http://www.coresi.net/eLiteratura-net/nicolae-cristache-a-doua-venire/index.html
