Acasa > Articole > Presa > A doua venire (XIX)

A doua venire (XIX)

Azi, al XIX-lea fragment din romanul lui Nicolae Cristache, „A doua venire”.

N-ajunsesem în capul scărilor când am auzit vocea autoritară a lui Lenchen: Mohr, ajunge! Protestul ei era capăt de răbdare şi l-am auzit pe Mohr spunând, nu mai dramatizaţi atât, n-am murit încă! Şi că n-are nevoie de morfină, are şi el clipele sale de nedumerire şi durere, n-am murit încă – Nym, eşti o făptură minunată, zicea, dar lăsaţi-mă să fac ce mi-a mai rămas să fac, să-mi urmez calea asta care o fi. Nu revendic nimic, îmi zicea mie înainte de intervenţia lui Lenchen, am scris ceea ce am gândit şi am simţit, n-am cerut aplauze – eu ştiam că ceruse, chiar suferise în lipsa lor; am trecut pe curat ceea ce am aflat… Şi că, dacă în locul titlului „Critica programului de la Gotha”, Engels ar fi ales un alt titlu, cum ar fi „Crezul meu politic”, lumea ar fi fost confesorul şi el mărturisitorul. Şi-ar fi fost bine, şi-ar fi fost frumos. Posteritatea s-ar fi spălat pe cap cu el deschis, ca la piaţă. Printre bârfele despre amantele lui Richard Wagner, de pildă. L-am văzut trecând vijelios pe lângă mine, cu Lenchen după el. Din curte urcau zgomote de ciocan şi bodogăneli de bărbat înfuriat. Era Larry, meşterul, care zicea: eu am lucrat ca pentru domni şi-am aruncat mărgăritare la porci, asta am făcut, vreţi dreptate?, iată vă dau eu dreptate! Una din scândurile acoperişului ceda şi Larry se căznea s-o smulgă a pagubă. L-am ajuns din urmă pe Marx, exact în clipa când îi prinsese piciorul lui Larry şi trăgea de el să-l coboare; încercările lui Tussy de-al potoli mai mult îl întărâtau. Nu-l credeam în stare de atâta efort, scotea aburi, toată fiinţa lui era-n clocot; piciorul lui Larry nu ceda şi posesorul se prăvăli peste Mohr cu şipca ruptă în braţe. Larry s-a ridicat primul şi-a luat-o la goană strigând „Poliţia, mă omoară căpcăunul!” Şi Lenchen a zis: „Iată un bărbat şi o lighioană spurcată!” Şi că norocul lui Larry a fost că n-a găsit ea vătraiul, şi-l lăuda pe Mohr care, iată, şi fără vătraiul ei, se descurcase ca şi cum l-ar fi avut. Şi-acum, a zis, la tratament, suntem copii cuminţi! Mohr o luase înainte, nu-i trecea furia; vorbele lui Lenchen i-au întors capul şi-a zis: gata, m-am săturat! Şi Lenchen s-a luat atunci de mine, că i-am spus eu ceva de l-am înfuriat în halul ăla, şi c-a avut dreptate când mi-a spus că Mohr are nevoie de senin în jurul său, dar cu cine să vorbeşti, zicea, cu cine să vorbeşti? Tussy mă rugase să-l ajut pe Mohr şi iată, Lenchen mă vâra cu nasul în murdăria mea, îi spusesem eu ceva lui Mohr de i-am dezlănţuit mânia. A venit lângă mine, m-a luat de braţ. Mi-a spus că îl preferă pe Mohr dezlănţuit decât cu ochii în tavan – încerca să-mi vină în ajutor, eram singur în lumea lor, nu mai conta dacă eram ori nu vinovat. Până atunci nu-mi dădusem seama cât era de vie; trăgea în jos de braţul meu, ca pentru a găsi sprijin, puţin în urma mea. Când şi când, ridica privirea spre mine. Zicea că odată, când s-a-ntâlnit cu Lissagaray, ea vrut să-l ia de braţ şi el şi-a retras brutal braţul – şi-altădată, tot aşa, şi l-a-ntrebat cum trebuie să ia refuzul lui şi Lissagaray a zis că nu e refuz, ci teama că după asta n-o să-i mai dea drumul niciodată şi chiar ar face-o dacă n-ar cunoaşte sentimentele ei pentru Mohr. Şi-am întrebat-o: dar tu ai fi vrut, adică ea ar fi acceptat să fugă cu Lissagaray şi-a zis, da, şi mi-a strâns braţul până a început să mă doară.

Ştii ceva? – mi- a zis Mohr la întoarcerea în cameră. Era sâcâit, îl durea ceva, cred, şi-avea chef de ceartă. Dumneata ţii cu dinţii de o prostie! – în general oamenii preferă prostiile pentru dinţii lor, au un fler înnăscut pentru asta, mă rog, mă rog… preferinţele nu se discută… Dar, ca să te-ntorci împăcat la treburile dumitale, află, Herr Redaktor, că Kugelmann, Wenzel cel Rău, cum îi spun eu, n-are nicio legătură cu întâmplarea pe care mi-o vâri sub nas ori de câte ori se iveşte ocazia: faptul că timp de un deceniu n-am mai scris nimic n-are legătura cu Wenzel cel rău. Nu e un secret pentru nimeni că prietenia mea cu doctorul Kugelmann s-a lungit pe un traseu de 12 ani… Pe-atunci, doctorul era un tânăr preţios; se pieptăna cu tot părul într-o parte ca să-i acopere partea complet cheală; venea după mine la toate congresele noastre şi Jenny a mea îi punea în faţă tot ceea ce pentru el era cumplit de dezagreabil, respectiv programele noastre politice; suporta ca un Iov german chinurile la care-l supunea aprinderea de călcâie pentru filozofia mea de viaţă, doar ca să mă asculte; îi căzusseră cu tronc scrierile mele filozofice, pentru că, zicea, după părerea lui, eram singurul savant care-mi depăşeam contemporanii şi epoca, zicea că trăiam cu un secol înaintea lor. Pe genul ăsta de oameni e odihnitor să-i ai în suită. Din nefericire, pojghiţa care-i susţine, la cea mai neînsemnată alunecare, îşi despică hăul şi pas de-i mai prinde.

Nu era chiar o alunecare ceea ce intervenise între ei. Îl ascultam totuşi fără murmur. Franziska Kugelmann, fiica doctorului, povestea cum la vestea întâlnirii cu singurul savant care-şi depăşea epoca, mama sa, o renană tânără şi veselă din fire – să leşine; Marx urma să locuiască la ei câteva zile şi ce va face ea, se-ntreba, ce va discuta şi cum trebuia să se comporte? Marele savant era ostil orânduirii existente – orânduire căreia mamă-sa n-avea nimic să-i reproşeze. Şi culmea: chiar în ziua sosirii lui, doctorul fusese prins toată dimineaţa şi o bună parte a după-amiezii cu îndeletnicirile sale. La gară, tânăra şi vesela renană s-a pomenit cu un domn la fel de vesel şi de elegant… Asta cu eleganţa, va remerca ulterior Marx, era o părere de pui de om care-şi ia hrana direct din ciocul mamei -, deci, zicea Franziska, în locul unui savant preocupat numai de ideile sale politice, tânăra sa mamă s-a pomenit cu un domn vesel şi elegant al cărui molcom dialect renan i-a fost de îndată deosebit de plăcut. Sub un păr alb bogat străluceau ochi negri tinereşti şi toate mişcările sale şi conversaţia sa aveau o prospeţime tinerească. Anunţase că va rămâne doar câteva zile; treburi ce nu îngăduiau a fi amânate îl aşteptau în mai multe oraşe din Germania şi nici în Anglia nu-l aştepta o viaţă de huzur; nu s-a lăsat, deci, antrenat de niciuna din încercările tatălui ei de a discuta probleme filozofice; zicea, lucrurile astea nu sunt pentru urechile tinerelor doamne, vorbim noi mai târziu despre ele. Aşa că, încă din prima seară, Mohr a dat conversaţiei o întorsătură atât de interesantă, spirituală şi veselă, încât orele treceau ca prin farmec. Ne duceam la culcare niţel ameţiţi, mereu după miezul nopţii; mama rămânea la bucătărie, o auzeam fredonând melodiile din operele lui Wagner, foarte la modă; zicea că dacă vrea să nu mai aibă nimic de făcut a doua zi, când domnul savant vine să-şi bea cafeaua, trebuie să fie totul gata şi-n clipa când se vor revedea să poată gusta în voie plăcerea unei conversaţii care o stimula cum nu i se mai întâmplase; ce-i drept, şi „micuţa coţofană”, cum o alinta invitatul, îl stimula şi-i întreţinea acestuia verva până-n apropierea prânzului. Aşa a trecut prima săptămână şi, n-a mirat pe nimeni, şi a doua. Marx şi-a prelungit vizita timp de patru săptămâni. Şi tot timpul scurs, scria Franziska, s-a ridicat deasupra vieţii cotidiene, „ca o culme însorită, niciodată întunecată de vălul cenuşiu al uitării” – o fetiţă totuşi, pui, vorba lui Marx, şi romantică pe deasupra! Mohr, la rândul lui, declara c-au fost patru săptămâni ciudate; a mâncat şi-a băut ce i-a plăcut, sfidând orice prevedere medicală, şi-n toate cele patru săptămâni şi-n încă altele patru după n-a mai avut, ca niciodată, nicio neplăcere. Şi că dacă ar fi ştiut reţeta asta când l-a vizitat ultima oară pe Heine, celebrul poet, poate l-ar fi ajutat în suferinţele atroce pe care le-ndura. Heine se ajuta singur, cu umorul său incorigibil. Odată, când a intrat în camera lui de spital, tocmai i se schimba aşternutul şi, deoarece suferea atât de mult încât aproape că nu suporta să fie atins, infirimierele îl aşezară la loc în pat cu ajutorul unui cearşaf, şi Heine salutându-l cu voce stinsă i-a zis: „Vezi, dragă Marx, doamnele şi-acum mă ţin în braţe”; asta pentru că Heine se ferea să păcătuiască în sentimentalism; ca şi Goethe, detesta sentimentalii, n-avea niciun fel de simpatie pentru ei, căci „de îndată ce se iveşte prilejul, se ticăloşesc”. Şi rămânând la cele patru săptămâni tămăduitoare petrecute în casa doctorului Kugelmann, Marx adăuga cu ironie tristă: pesemne fiindcă am avut parte doar de zile şi nopţi de bucurii!

Se potolise, amintirea acelor zile îi încălzise sângele. Doctorul Kugelmann i-a răspuns într-o scrisoare, apropo de efectul bucuriilor asupra omului, atenţie, stimate prieten, scria, angajaţi-vă în acele lupte despre care ştiţi sigur că le veţi câştiga. M-am uitat să-i observ reacţia şi l-am văzut pe Mohr căruia-n mijlocul tinerelor doamne, sorbit din ochi, îi turuia gura ca unui Hannibal după ce trecuse Alpii în Italia cu elefanţii. În locul platoşei de erou legendar, am văzut un omuleţ gârbovit care încerca să glumească, imaginează-ţi Herr Ascultător Cuminte, ce-ar însemna viaţa noastră dacă ne-am ghida după sfaturile medicilor. Cu degetul arătător îşi freca mincinos nasul; să nu-l dea de gol lacrima care-i aluneca spre gură. Am ieşit, străpuns de o milă bruscă, să nu-l dau de gol că am văzut ceea ce nu-mi era adresat, şi s-o-ntreb pe Lenchen dacă e cazul să intervină cu leacurile ei. Coboram scara spe parloar, dar nu mai era scara pe care o ştiam. Pereţii tăceau încruntaţi. În ovalul ferestrei din casa scării aerul bolborosea cenuşiu-murdar. Treptele nu mai scârţiau cu voluptatea cu care-şi împlineau rostul secular. Prin uşa deschisă a bucătăriei urca miros de leşie şi de rufe fierte; Lord bloca intrarea ghemuit pe un preş strâns sub el numai cât să-l cuprindă. Pe frunzele castanului încadrat de fereastră picăturile negre de ploaie abia dacă licăreau sub razele obosite ale soarelui. În spatele meu, sus, Lenchen îl mustra pe Lord: drăguţul mamii, cum o să te mai astâmpăr eu, să ştii că-ţi tai coada dacă nu-l laşi în pace pe „ţopăilă”, îţi tai coada să ştii. Mă-nsoţea mirosul stătut de lemn vechi şi-am încetinit paşii să mă dumiresc ce mă neliniştea. În parloar, „deşteptuţa” şi „ţeposu” somnolau la picioarele lui Tussy; Nelson, în braţe. Cu o mână, Tussy îl mângâia pe arici, cu cealaltă îşi smiorcăia nasul în batistă, şi-a zis, moare, aşa-i, Herr Redaktor? Mohr are o cădere psihică, i-am spus, n-are dureri. Şi i-am povestit discuţia despre familia Kugelmann. A dat din cap neîncrezătoare şi m-a poftit să iau loc, ea merge s-o trimită pe Lenchen la Mohr, şi m-a-ntrebat dacă am nevoie de ceva. N-aveam nevoie de nimic şi la-ntoarcere mi-a relatat cum s-au răcit relaţiile dintre familia ei şi familia Kugelmann. Erau la Karlsbad şi locuiau în acelaşi hotel, şi că doctorul era o persoană atât de dificilă încât era imposibil ca el şi papa să facă altceva decât să se certe; că Mohr devenise irascibil şi nu mai suporta pălăvrăgeala fără sfârşit a personajului pe care îl găsea antipatic, ultrapedant, burghez mărunt, un lăudăros şi un pisălog. Dar cel mai rău, zicea Tussy, era că o tiraniza pe soţia lui, o femeie fermecătoare şi că viaţa pe care o duceau, ea şi fiica lor, Franziska, era îngrozitoare; şi o compătimea, căci doamna Kugelmann n-avea avere proprie şi soţul ei îi spunea în fiecare clipă că e nerecunoscătoare pentru ceea ce face el pentru ea şi pentru copil şi făcea scene şi se supăra din cel mai mic lucru; că, din nefericire, camerele familiilor lor erau separarte doar de o uşă prin care se auzea tot ce se petrecea la vecini şi că ea şi Mohr erau martorii unor scene penibile şi că în cele din urmă ea şi Mohr s-au mutat cu un etaj mai sus; Tussy mi-a relatat toată povestea telegrafic, se întrerupea doar pentru a-şi sufla nasul într-o batistă care de-atâta întrebuinţare arăta ca un ghemotoc pe care-l putea folosi doar cu multă atenţie, întorcându-l şi privindu-l pe toate părţile. Relaţiile noastre, a încheiat ea, deveniseră atât de încordate, încât o prietenie de 12 ani se încheie jalnic. Vorbele lui Tussy ascundeau ceva ce nu-mi era prea clar, ceva între adevăr şi manipulare. Tussy nu putea minţi – un defect care i-a fost fatal mai târziu -, aşa că nu-mi rămânea decât varianta că amintirile ei erau marcate de o aplecare voită a lor într-o direcţie falsă de către Mohr; căci era de neînchipuit cum o prietenie în care ambii parteneri investiseră iubire şi respect reciproc, ambele dezinteresate şi guvernate de sinceritate, să se încheie din pricina faptului că soţii se certau între ei; şi cum dintr-o dată, îndrăgostitul de sferele înalte ale gândirii, doctorul Kugelmann, luase alura unui burghez mărunt, lăudăros şi pisălog. Altul trebuie să fi fost motivul răcelii… Şi înapoi la Hanovra, în casa familiei Kugelmann, ca să o aud pe Franziska zicând că, în vremea aceea, locuinţa lor era plină de musafiri; soseau prieteni din toată Germania să-l cunoască pe autorul „Manifestului Comunist”, dar şi personalităţi care veneau pentru întâia oară; Mohr refuza discuţiile pe teme politice, dar se întreţinea cu aplomb cu cei cu spirit; şi când cineva îi plăcea în mod desosebit sau când făcea o observaţie originală, îşi ducea monoclul la ochi şi-l privea vesel şi plin de interes. Că mama ei se trezea în continuare, chiar şi în a patra săptămână, foarte devreme pentru a lichida toate treburile gospodăreşti, pe cât posibil, înainte de micul dejun. Stăteau adesea ore întregi la cafea, şi tatăl ei regreta întotdeauna că îndatoririle sale îl obligau să plece atât de curând. Mamă-sa era în vervă de cum îl vedea pe Marx; spiritul viu al acestuia îi provoca umorul pe care ea şi-l exersa cu fervoare. Unul dintre musafirii neinvitaţi l-a întrebat odată pe Mohr cine va curăţi cizmele în statul viitorului. La care Marx a răspuns iritat: „Aceasta o s-o faceţi dumneavoastră!” Interlocutorul lipsit de tact a tăcut jenat, zicea Franziska. După ce musafirul a plecat, mamă-sa a spus: „Domnule Marx, nu vreau să iau apărarea neinvitatului care v-a pus întrebarea aceea stupidă, dar când i-aţi răspuns m-am gândit că a făcut bine că a tăcut decât să vă fi spus că nu simte nici un fel de vocaţie pentru curăţatul cizmelor”. Marx îi dădu dreptate şi mama adăugase: „Nu pot deloc să-mi imaginez cum aţi trăi dumneavoastră într-o epocă de nivelare, deoarece aveţi înclinaţii şi obiceiuri absolut aristocratice”. „Nici eu – a răspuns Marx. Aceste timpuri vor veni, dar atunci noi nu vom mai fi”. Vreţi să spuneţi, „din nefericire”, a observat „micuţa coţofană”, şi au râs amândoi. Nu la fel a fost, ce-i drept, cu domnul Maybach. Domnul Maybach era un om serios, cu o cultură multilaterală, cu o fire foarte agreabilă. Şi că cei doi bărbaţi au avut o convorbire plăcută pe teme fără culoare politică. După plecarea acestuia, Marx a spus despre el că e făcut din stofa din care se croiesc miniştrii; domnul Mybach lucra la căile ferate şi nu mult după aceea a devenit ministru. Dar când familia Maybach a aflat că tatăl ei a participat la Congresul socialiştilor de la Haga, ceea ce s-a întâmplat numai pentru că tatăl ei voia să se întâlnească acolo cu Marx şi să o cunoască pe doamna Marx – un sacrificiu din partea lui, ţinea Franziska să menţioneze, ţinând seama de aversiunea lui pentru asemenea întruniri. „Regretăm nespus – au declarat Maybachii -, dar asta e prea de tot”. Şi-au întrerupt relaţia, ca o familie de ministru care n-are dubii. Ei, zicea Franziska, erau de părere, că acolo se întrunea o bandă de criminali şi trădători de patrie pentru a urzi planuri şi a-i zăpăci pe intelectuali, antrenându-i, cu ajutorul frazelor bombastice, pe căi greşite. Că toată lumea trăia pe-atunci îngrozită fiindcă, vorba musafirului nepoftit, va fi înfiinţat statul egalitar şi nu va mai avea cine să cureţe cizmele. Iar tatăl ei a zis, pagubă-n ciuperci, atât de mândru era de prietenia sa cu Marx că nu-l mai interesa cine va curăţa cizmele în statul viitorului; ar fi făcut orice sacrificu pentru a o salva. Şi totuşi, relaţia lor care viza eternitatea s-a rupt pe neaşteptate. Se pare, spunea fata, că tatăl ei a încercat să-l determine pe Marx să renunţe la orice propagandă politică şi să scrie în primul rând volumul al treilea al „Capitalului”.Tatăl ei era de părere că Marx pierdea în mod inutil un timp preţios şi mai avea şi convingerea că Marx nu avea talent organizatoric. „Marx este în avans faţă de epoca sa cu un secol – spunea el – şi pentru succese de moment se potrivesc mai bine contabilii, aceştia trăiesc în miezul vremii lor. Celor ce văd departe le scapă lucrurile din imediata lor apropiere, care sunt mai bine percepute de cei ce văd numai aproape”. „Wenzel cel rău” zicea, uite, uite, câte ziare şi câte cărţi, hai să le citim pe rând, ce afli, ce poţi să afli, şi era seară, şi era linişte în jur, vorbele păreau să rămână în încăpere plutind, decorând atmosfera cu imagini ale viitorului, dumneata zicea, scrii despre o societate care va fi în viitor, pe măsura puterii de a înţelege a altor oameni, gândiţi-vă doar, Herr Marx, ce s-ar fi ales de muzica lui Wagner dacă ar fi fost interpretată de pielie roşii din America!? Fiţi sigur că după o stagiune cântăreţii ar fi spus, ce prostie mai e şi cu muzica asta; cine-i Wagner ăsta? Poate că tatăl meu, zicea Franziska, a dat atunci dovadă de ceva prea mult zel, ca un Wenzel cel rău, iar Marx n-a putut tolera una ca asta din partea unui prieten mai tânar ca el; poate că i s-a părut un fel de încălcare a libertăţii lui, aceea de a face ce trebuie să facă el, nu tata, în cazul că tata ar fi fost genial, şi nu era. Şi că ea, Franziska, îl înţelege foarte bine pe Marx: libertatea este bunul cel mai de preţ al omului. Şi că-n timpul acestei vizite s-a mai petrecut ceva neaşteptat. Mama tatălui ei a murit în apartamentul său, fără a fi fost bolnavă. Şi că ea, Franziska, se gândea la semnificaţiile morţii subite, uşor panicată de superstiţii. Toată lumea vorbea numai de acelaşi lucru şi-o doamnă zicea despre moartea bunicii ei, n-a suportat biata femeie, că ea o cunoştea bine pe bunica, n-a suportat prezenţa monstrului roşu; şi că fii-su e vinovat de moartea ei, că el l-a invitat. Marx era înconjurat, ca un paşă, de familie, prieteni, musafiri de tot felul şi pesemne, chiar dacă ar fi auzit pălăvrăgeli de felul acesta, nu le-ar fi acordat nicio atenţie. De nu ar păţi ceva în felul lui Engels, îşi zicea Franziska, şi îşi sporea vigilenţa. Bunica locuia la ei şi toţi cei ce-i frecventau pe părinţii ei o vizitau, desigur, şi pe ea. Aşa a făcut şi Engels odată când s-a aflat în Hanovra. Engels nu s-a dovedit a fi destul de manierat pentru a se putea întreţine cu bătrâna doamnă; bunicii nu i-a fost pe plac şi Engels s-a-ntors pe jos la hotel, fiindcă niciun vizitiu n-a oprit la semnalele sale, l-a pedepsit Dumnezeu, a conchis bunica. În schimb, bătrâna era încântată de Marx. Acesta îi aducea adesea flori, care îi plăceau foarte mult. Şi a murit subit. Şi era cald, şi totul era dat peste cap. Şi că o fetiţă mică, rudă îndepărtată, favorita ei şi a lui Marx, şedea cu ocazia aceea, speriată şi intimidată, într-un colţ al camerei amenajate pentru ceremonia funebră. N-o băga nimeni în seamă. Fără a avea o idee prea clară despre moarte, atmosfera de doliu a casei o apăsa greu pe inimioară. Marx luă copila în braţe, spre groaza doamnei care-o cunoştea bine pe bunica ei, – atenţie, o violează! – o duse la el în cameră, o stropi cu apă de colonie, ceea ce îi plăcea ei mult, şi-i citi un basm dintr-o carte spaniolă, traducînd direct, după cum îi era obiceiul. Astfel i-a creat o diversiune şi fetiţa a fost atât de încântată, încât, după câteva zile, a povestit totul, exact, părinţilor mei; fusese basmul cel mai frumos pe care-l auzise vreodată. Marx era fericit de cucerirea pe care o făcuse; smotocoanţa de om vibra la poveştile savantului cum nu era în stare s-o facă discipolul său loial şi cel mai dotat dintre ei, cu excepţia lui Engels; şi până la plecare, domnul Marx nu s-a mai despărţit de fetiţă. Şi părinţilor ei le-a plăcut mult basmul, aşa încât fetiţa a trebuit să-l repete de mai multe ori şi în cercul de prieteni. Toate astea le scria Franziska retrăind sentimentele adolescentei care fusese şi Marx m-aştepta să vadă când aveam să-mi trădez trăirea; avea faţa numai stropi de sudoare şi m-am temut că i se întâmplase ceva ca rândul trecut, când îi explodase pieptul şi minute bune nu mai ştiuse de el; şi-a zis, m-a luat cu călduri, nimic grav, şi că amândouă întâmplările alea sunt aşa cum mi-au fost ele relatate; ceea ce a adăugat Tussy de la ea, a zis, a fost indignarea specifică vârstei şi felul ei de a-şi trăi viaţa, cu ardoare. Doamna Kugelmann era, într-adevăr, o tânără femeie plină de viaţă, cu o neobişnuită poftă de a da bice minţii ei jucăuşe. Ţine minte că tot atunci, la Hanovra, şi-a făcut apariţia unul dintre adepţii Internaţionalei şi cu toate că se făcuse ora mesei, nu se gândea încă să plece. A fost, fireşte, poftit la masă. Musafirul nu excela nici prin conversaţie plăcută, nici prin maniere alese. Ca la Internaţională. După ce insul a plecat, „micuţa coţofană”, cum o dezmierda el pe gazdă, se amuza de observaţiile caraghioase făcute de vizitator şi el a intervenit pentru a-i lua apărarea, spunând ceva de genul „Nu trebuie să râzi de omul acesta; cei ce participă conştient la problemele secolului lor se numără printre cei mai buni; şi-atunci, „micuţa coţofană”, ca şi cum atâta aştepta, a suspinat voit caraghios, ca un copil; ah!, a zis, dacă aşa arată cei mai buni! – el a râs cu multă poftă şi a citat o frază din Schiller parafrazând-o, „Cine i-a văzut pe cei mai buni ai vremii sale, acela se satură de ei pentru toate timpurile”. Şi-au ţinut-o tot aşa, ca la şah, muta el, muta ea…

– Şi, am întrebat?

– Şi nimic, am râs!

Nu uitaţi, prima formă a romanului poate fi achiziţionată de la:
Librăria Eminescu, Bucureşti
Bdul Regina Elisabeta nr 16
021-3142383
Librăriile Cărtureşti
www.elefant.ro
www.librarie.net
www.bookland.ro
– libraria online BookLand şi Caravana BookLand
Editura eLiteratura: strada Vasile Lascăr nr 5-7, etaj 6, sector 2
Luni -Vineri, 10-17, telefoane 021 312 8212, 0722156408;
e-mail: office@epublishers.info (cu reducere de preţ)
Palatul Naţional al Copiilor – Standul de carte EPUBLISHERS din holul central – Bdul Tineretului nr 4
De asemenea, comandând cartea direct la editură, puteţi cumpăra două romane de Nicolae Cristache – „Un erou blestemat” şi „ A doua venire” la preţul de numai 30, în loc de 51 de lei.
http://www.coresi.net/eLiteratura-net/nicolae-cristache-a-doua-venire/index.html
 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.