Acasa > Articole > Presa > A doua venire (XVII)

A doua venire (XVII)

Fragment din capitolul XVII al romanului „A doua venire”, scris de Nicolae Cristache.

Când m-am întors în camera de lucru, Lenchen tocmai pleca; terminase tratamentul. în afară de Tussy, nimeni altcineva nu ştia în ce consta acesta şi ce erau aşa-zisele pomezi. Mohr era cu mintea dusă şi Lenchen m-a invitat să discutăm afară. Mi-a spus că e mai bine să plec. Că Mohr are nevoie de mult senin în preajma sa pentru a se reface şi că discuţiile cu mine îi răvăşesc amintirile, de suflet ce să mai vorbim!? O clipă am rămas în cumpănă. Dacă rugămintea venea de la Mohr, bunul simţ mă împiedica să insist. Mi-am amintit că Mohr obişnuia să spună că sunt puţine lucruri care-l pot doborî la pat. Printre acestea, conflictul între voinţa sa- ca braţ al judecăţii minţii, şi sensibilitate- ca produs al naturii umane. Voinţa ca braţ al judecăţii îl împinsese nu de puţine ori în braţele voluptuoase ale erorii; dar că tot de-atâtea ori produsul naturii umane îl apărase cu piedicile pe care le avea acesta la îndemână: de pildă, un furuncul; furunculul de la furunculoză; nu mai ţine minte la ce lucra şi ce greşise. După operarea furuncului, a zăcut două luni între viaţă şi moarte. Merită sau nu merită te pricopseşti cu o furunculoză ca să afli că ai greşit? Eu spun că merită, zicea. Dacă altfel nu se poate, merită, cel puţin eu nu nu mă pot abţine. Şi am întrebat-o pe Lenchen: v-a spus Mohr să plec? Mi-a răspuns cu o parabolă, pe ocolite, brevet Mohr. A zis, faceţi cum simţiţi că e mai bine. Herr Redaktor, domnul Bakunin ar fi fost ferit de multe suferinţe dacă ar fi dat cu nasul de pilda cu măgarul, v-a povestit-o Mohr. N-o ştiam şi-a zis, v-o spun eu, poate vă foloseşte cândva: măgarul a văzut că orice ar face, stăpânul nu-l iubeşte ca pe câine; câinele îi sare cu labele pe piept şi stăpânul nu mai pridideşte cu mângâierile; şi a făcut şi el la fel: a sărit cu lăboaiele pe umerii stăpânului în aşteptarea mângâierilor; în loc de laude şi giugiuleli a mâncat o papară soră cu moartea. Răutăcioasă, madam Lenchen! Nu mă hotăram cum să fac. L-am auzit pe Mohr gemând şi am intrat. Pielea gâtului îi atârna ca la tăbăcărie – fâşii, fâşii. Lenchen uitase să-i reînnoade lavaliera. M-am aplecat să i-o scot de sub şold şi cu faţa deasupra lui i-am simţit mirosul gurii – duhnea. I-am ridicat capul şi l-am întors în partea opusă; lavaliera duhnea la fel de neplăcut şi am chemat-o pe Lenchen. A venit cu un fular de caşmir culoarea ardeziei; se căznea să i-l înfăşoare în jurul gâtului care zvâcnea ca o ciulama în clocot. N-aţi fost cuminte, Mohr, n-aţi fost cuminte, îl mustra. Marx o privea cu ochi lăcrimoşi, se sforţa să surâdă. N-aţi fost cuminte, Mohr, aţi furat o doză, ce-aţi vrut să faceţi? N-am furat-o Lenchen; mi-a trimis-o dumnezeul tău, sunt în probe. Ajută-mă să mă ridic. Cât e ceasul… ceva de mâncare? Vă e foame, Doamne, se minuna Lenchen, v-aduc imediat ceva; îi e foame, repeta pe scări, ca să fie auzită şi Mohr să creadă că o păcălise, şi-am zis, înţeleg că vă simţiţi mai bine? N-am murit, dacă asta mai are vreo importanţă, a zis. Ce-aţi făcut, aţi dublat doza? Îşi freca degetele de la picioare – e-n regulă, a zis, sunt pe moarte, dar mor de bine, ştii povestea cu doctorul care la orice-i răspundea pacientul, el zicea, e bine, e foarte bine; zicea bolnavul că asudă şi are frisoane, medicul îl asigura că e bine şi să continuie tratamentul; tremur, domn’ doctor, mi-e frig de nu mai pot şi doftorul zicea, gata, eşti bine, continuă tratamentul; şi-un vecin, văzându-l cum se chinuie, l-a-ntrebat, ce-i cu dumneata, nu ţi-e bine deloc şi acela a zis, dimpotrivă, vecine, sunt pe moarte, ce-i drept, dar mor de bine… Şi-a apărut Tussy cu ochii ei mari şi mai mari. Ce s-a-ntâmplat?, m-a întrebat cu reproş în glas. Nimic grav, am zis. Dumnezeul lui Lenchen l-a supus pe Mohr la câteva probe; Mohr le-a trecut cu magna cum laudae. Glumeam, încercam să glumesc. Glasul nu mă susţinea. Mohr, nu s-a lăsat Tussy păcălită, e adevărat ce-mi spune Lenchen, că ai furat o doză? Şi Mohr a zis: mi-e foame, Tussy. Tu să fii atentă la bucătărie, Lenchen are prostul obicei să taie din porţii. Abia mai vorbea. Bărbia lui Tussy tremura. Am împins-o afară. Plângea pe umărul meu. Nu-l lăsa singur, m-a rugat, şi m-a împins înăuntru. Când m-a văzut, Mohr a sărit cu gura pe mine. Că i-am schimbat fularul, ce caută fularul ăsta la gâtul lui? Unde-i lavaliera? Ai rămas statuie? N-am avut la gât o lavalieră? A coborât să caute ceva pe raftul din spatele meu. Ajută-mă, a zis. Vezi printre manuscrise, e acolo fascicolul cu observaţiile mele în legătură cu programul de la Gotha. În legătură cu programul ăsta tocmai avusese un vis – nu, nu, visul era despre altceva, zicea, asta cu programul îi venise acum, nu ştia de ce, dar să-ţi povestesc visul, a zis, e interesant, ba chiar mai mult, vorba lui Tussy, altminteri n-aş fi atât de răvăşit, cred c-am murit puţin în visul ăsta. Foarte ciudat, foarte ciudat, zicea. Era o câmpie verde,verde. Şi vălurită. Uite aşa, arăta cu mâna, ca săritura şarpelui înainte, coline, coline, coline…Vălurimea împiedica vederea: niciun pic de orizont, nici înainte, nici pe margini. Verde-verde şi pe verdele fără orizonturi nici în faţă, nici pe margini, treceau gazele, apăreau, treceau, dispăreau, cu corniţele lor mândre şi elanul de cai pur sânge. Treceau şi treceau, se duceau necontenit, fără oprire. Sute de mii, apăreau, treceau se duceau, milioane de corniţe, picioare zvelte, corpuri alungite fugeau şi se duceau, dispăreau spre nicăieri. Simţiseră un catacalism ori erau gonite, dar gonitorii nu se arătau. Defilau prin faţa mea, şi-n faţă niciun orizont, şi nici pe margini. Neantul. Pe margine gâfâiau oameni, pe unii îi cunoşteam; erau Blanqui, Proudhon, Bakunin, Weitling, Lassalle nu era. Sau dacă era nu-l vedeam eu. Eu eram un fel de şef, dar nu cel mai mare, mai mare era altcineva – aducea cu Ruge. Oamenii mă linguşeau, că să le spun eu încotro mergem… Şi puhoaiele de gazele nu se mai terminau, veneau, treceau prin câmpia verde, fugeau cu aerul că ştiau precis încotro fug, dar nu ştiau, fugeau speriate, să scape şi atât. Hotărâte. Atotştiutoare. Eu nu ştiam. M-am oprit să-mi fac nevoile, n-am găsit un loc potrivit şi m-am întors şi când m-am întors, Ruge mi-a făcut semn că nu-i nimic, a observat că m-am depărtat de grup, dar că-nţelege. Gazelele fugeau şi Ruge întinsese o masă să ne odihnim şi să prindem puteri. Nimic despre direcţia încotro ne îndreptam. Şi oamenii în jurul meu îmi întindeau porţia lor de mâncare şi ziceau: spune-ne, spune-ne! Şi Ruge a zis: spune-le, de ce nu le spui? Şi-a zis: nu e niciun secret; aveţi încredere în noi, direcţia e cea bună. Nu vă fie teamă, victoria e aproape. Apoi, parcă nu mai era Ruge, era altcineva, cred că profesorul meu de drept penal de la Berlin, îmi scapă numele… Eduard Gans, i-am sugerat şi el a zis, aşa, aşa, Eduard Gans, bravo! De ce spun de profesor? Pentru că era cineva a cărui autoritate o acceptasem cândva, mi se părea naturală şi alt şef n-am mai avut. Câmpia fremăta într-o singură direcţie, valuri-valuri de gazele fără sfârşit, fără oprire, treceau şi treceau… Iar sentimentul cu care m-am trezit era ca o cădere în gol, cădeam, cădeam… Şi gazelele alergau semeţe, cu gâturile în elan întins şi hotărâte, extrem de hotărâte. Spre nicăieri. Spre moarte…

Urmăream poteca de pe covor, de la birou la uşă, făcută de mersul său adâncit în gânduri. S-a oprit ca să audă vocea fetei care aducea leacurile pe care Lenchen le comandase între timp; îşi scuza stăpânul pentru întârziere, un om bun dar care uită de la mână pân-la gură, şi Lenchen a zis o fi el spiţerul cum o fi, da-i omenos măcar, altul n-ar da nimic pe datorie.

– Închide, te rog, fereastra, m-a rugat Mohr.

Tussy a intrat cu o pungă de rafie şi-a zis: Lenchen te roagă să iei imediat doctoria. Şi să te odihneşti măcar un pic. Şi mai ce mă roagă Lenchen, nu cumva mă roagă să nu mor? Mohr, scânci Tussy, fă măcar o dată ceva fără să protestezi… Lenchen îşi făcu apariţia în prag şi Mohr se burzului la ea, a comandat ca el să se odihnescă, să fie lăsat să se odihnească şi Lenchen a zis, n-am venit să vă neodihnesc, Mohr, ajunge! Avea un mână un briceag ponosit şi un penny şi-a spus că jos aşteaptă un băiat care-l roagă să-i dea înapoi briceagul lui şi c-ar exista totuşi o variantă de compromis, aceea de a-i mai da încă un penny.

– Aşa a zis băiatul?

– Da, Mohr, aşa a zis.

– Atunci să-i mai dăm un penny băiatului; mai dă-i un penny şi trimite-l la mine.

Cu câteva zile în urmă, Marx ieşise la o scurtă plimbare, când a fost acostat de un băiat, n-avea mai mult de 10 ani. Că să facă amândoi „to swop knife”, după ce i-a explicat că „swop” în limbajul şcolarilor înseamnă a face schimb. Şi-au scos amândoi bricegele şi le-au comparat din ochi. Briceagul lui Mohr arăta nici prea bine, nici prea rău, dar avea două lame, amândouă tocite ; briceagul băiatului avea o singură limbă, dar brici. S-au tocmit şi au încheiat târgul, au schimbat bricegele, doar că Mohr a trebuit să plătească un penny, fiindcă briceagul său, deşi avea două limbi, erau tocite bine. Acum venise să mai ceară un penny sau să anuleze schimbul.

Spune-mi, l-a-ntrebat Marx, forţându-se să fie firesc, cum ai calculat preţul? Cum ţi-ai dat seama că diferenţa reală de preţ este de doi penny şi nu doar de unul? Mi-a trecut prin cap gândul absurd că puştiul va răspunde „am citit Kapitalul dumneavoastră.” Puştiul a zis că n-a fost prea greu, a văzut că în clipa când au făcut schimbul, celălalt părea fericit şi că oamenii sunt fericiţi când izbutesc o păcăleală; i-a spus lui frate-su mai mare şi acesta i-a arătat casa, că prima oară n-a ştiut unde-l găseşte. Mohr l-a felicitat pentru perspicacitate şi l-a-ntrebat cum îl cheamă şi puştiul a zis: Karl! Ca pe mine, a zis Marx, felicitări, dar parcă te chema Johnny, mă-nşel? Nu, domnule, a zis Karl, m-a chemat Johnny până de curând; acum mă cheamă Karl, îmi place mai mult Karl, de la Karl May, dumneavoastră chiar sunteţi Karl May?

Şi-am văzut un alt chip al lui Mohr, unul înviorat, mustaţa încă neagră şi barba albă dinspre pomeţi i s-au deschis a zâmbet ca să zică: m-a chemat Karl Marx până de curând, de azi mă numesc Karl May, îmi place mai mult Karl May, aşa că voi fi nevoit să-l omor pe domnul May cu mâna mea şi puştiul a zis bucurându-se: oho, dur! Dacă aveţi nevoie de o mână de ajutor, aici sunt… Dar vă mai costă un penny.

Tussy l-a luat cu ea să-i dea un aconto pentru ajutorul la care s-a angajat Mohr; băiatul vorbea fără teama de a fi auzit:

– Nătăfelţu’ ăsta e tatăl dumneavoastră?

– Are fler, observă Mohr, se pricepe la nătăfleţi – părea evreu, aşa-i? Să zicem, un puşti ca toţi puştii; chiar sunt curios, a zis, copiii din secolul douăzeci şi unu sunt tot aşa? Nu mai ştii care-i evreu şi care nu. Sau, a zis, n-ai voie să vorbeşti despre asta?

Şi-am spus: am voie să vorbesc, doar că în clipa următoare nu mai sunt nici eu, nici dumneavoastră – suntem un vis; visurile vin şi pleacă, le uiţi de îndată ce te trezeşti. Şi i-am povestit de cota anului 2000; era acolo unul Jules Verne, un scandalagiu, care zicea ce-i porcăria aia, vocifera şi se bătea cu pumnul în piept, pe cine păcălesc ei, ştie el mai bine cum e în anul 2000, a scris despre asta…

Am plecat la toaletă niţel ameţit, aerul stătut, după ce-am închis fereastra, îmi dădea dureri de cap; în parloar, nicio sursă de lumină. Tussy a auzit paşi şi mi-a ieşit în întâmpinare. Cum e?, m-a întrebat îngrijorată. Aşa-zisele leacuri trimise de spiţer conţin morfină, a zis – ultima soluţie! Şi a reizbucnit în plâns. Se petrecea ceva ciudat cu ea. Trăia cu teama că dacă se gândeşte tot timpul la Mohr ar fi ca şi cum i-ar cronometra sfârşitul şi nu vrea asta, dar că nu poate altfel, iată, chiar şi acum, zicea, vorbesc cu dumneata, dar gândul mi-e fixat în pieptul lui Mohr, nu pot ieşi de-acolo, de teamă că nu-i voi mai auzi bătăile inimii; că era mică şi dacă-şi număra bătăile inimii se înfricoşa la gândul că acuşi-acuşi ele vor înceta, fiindcă toate încetează la un moment dat şi-atunci, de parcă inima îi auzea temerile, se-apuca să bată mai repede. Mohr mă privea un timp şi după timpul ăla de privit îşi trecea palma peste fruntea mea, îmi îndepărta părul şi spunea, ai fruntea lată ca a mea – a suferit că n-am fost băiat, da’ eu cred c-am fost băiat, până târziu am crezut c-am fost băiat, şi-n timp ce-mi mâncam bucata de pîine cu lapte pe pragul uşii, îi urmăream pe băieţi la joacă; pe mulţi dintre ei îi băteam ca un bătăuş, cu picioarele; cu mâinile n-apucam, n-ajungeam la ei, da’n timp ce mă uitam la ei şi mă gândeam pe care să-l mai bat, vedeam florile dintre ierburi, ascunse, dar semeţe, şi-mi ziceam, iată şi eu sunt o floare, începeam să admit că sunt fată şi apoi femeie – ca un geamăt de naştere care creştea, învârtejindu-se în mine ca o spirală care când doare, când te farmecă – dragostea! Şi-a scos pantofii fiindc-o-ndemnau să plece, gând năuc – vreau, a zis, să mă pot stăpâni şi să fiu lângă Mohr fără a-i mai număra bătăile inimii, şi-a trecut după uşă, unde-şi ţinea cipicii ca ai lui Mohr, creaţie cu care dotase întreaga familie, mai puţin pe Lenchen care zicea, ce eu stau numai în casă, o să capăt dureri de şale tot descălţându-mă şi încălţându-mă la loc şi cu memoria mea poate uit când să fac una şi când alta, şi ieşind din spatele uşii, ochii lui Tussy străluceau cum strălucesc ochii copiilor care tocmai au ieşit dintr-o încurcătură de care, cu clipe înainte, simţeau că nu vor mai scăpa niciodată. Mohr, a zis, va trăi, fiindcă vreau eu să trăiască şi fiindcă fără el nici eu n-o să mai trăiesc, spune-mi că am dreptate, te rog, spune-mi că am dreptate, zicea, fiindcă ştii că am dreptate, n-ai venit doar ca să-l vezi murind, eşti un om bun, spune-mi că am dreptate, că ştii mai mult, te rog, te rog mult!… Şi era atât de încrezătoare în trimisul care eram pentru a-i aduce o veste bună! Aproape fericită. Încrezătoare şi fericită. Una din plăcerile familiei şi a prietenilor familiei, când ieşeau la iarbă verde, era să călărească măgari – ce desfătare! Cu râsete şi chiote nebune, întreabă-l pe Library (Karl Liebknecht), cu un Mohr caraghios în înverşunarea cu care-şi etala virtuozitatea în această artă; virtuozitatea consta în faptul că în studenţie luase lecţii de călărie – Engels susţinea că în total n-ar fi fost mai mult de trei… Şi-odată, în locul unde poposiseră era un castan şi fiindcă pomul-castan avea castane, Mohr le-a propus să doboare toate castanele şi până nu le-au doborât pe toate nu s-au lăsat; Mohr n-a putut să mai mişte braţul drept vreo săptămână…

Tussy, pot să spun ceva?, i-am zis. Monologul vostru, al tău şi al lui Mohr, acelaşi, cântat pe două voci, a fost întrerupt de două ori. Prima oară, în cazul logodnicului tău Lissagaray, şi a doua oară, în legătură cu Bakunin. Greşesc?

Dragă domnule Necunoscut, pot să spun şi eu ceva? Lissagary a fost, este, eroul meu. Ştii care este eroul lui Mohr? Prometeu. Norocul lui Prometeu este că nu a existat. Dacă ar fi existat, fii sigur că s-ar fi găsit cineva care să-l ucidă. Tata mai are un erou. Unul viu. Mă rog, care a fost viu: Margareta Porete. Dacă nu v-a vorbit până acum de dânsa, o va face. Tata are o vorbă: „Omul există, trăieşte, după legile Universului; când e să-şi dea duhul, o face pe limba lui”.

Frumos, am zis. Adică adevărat. Care ar fi această lege a Universului?

Care ar fi această lege a Universului în materie de oameni?, a repetat, nu ştiu. Multe. De pildă, să creeze Dumnezei care nu există. Uneori încearcă să fie ei înşişi Dumnezei. Şi, după ce au încercat, nici ei nu mai există. Tot ce există merită să dispară.

Nu uitaţi, prima formă a romanului poate fi achiziţionată de la:
Librăria Eminescu, Bucureşti
Bdul Regina Elisabeta nr 16
021-3142383
Librăriile Cărtureşti
www.elefant.ro
www.librarie.net
www.bookland.ro
– libraria online BookLand şi Caravana BookLand
Editura eLiteratura: strada Vasile Lascăr nr 5-7, etaj 6, sector 2
Luni -Vineri, 10-17, telefoane 021 312 8212, 0722156408;
e-mail: office@epublishers.info (cu reducere de preţ)
Palatul Naţional al Copiilor – Standul de carte EPUBLISHERS din holul central – Bdul Tineretului nr 4
De asemenea, comandând cartea direct la editură, puteţi cumpăra două romane de Nicolae Cristache – „Un erou blestemat” şi „ A doua venire” la preţul de numai 30, în loc de 51 de lei.
http://www.coresi.net/eLiteratura-net/nicolae-cristache-a-doua-venire/index.html
 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.