Acasa > Articole > Presa > A doua venire (XV)

A doua venire (XV)

Azi, fragment din capitolul XV al romanului „A doua venire”, scris de Nicolae Cristache.

Discuţia s-a tăiat când a ajuns la Bakunin. Celebrul anarhist zicea, bătând şaua calului de sub Marx, că lumea nouă care s-ar naşte prin dictatură ar fi ca falnicul palmier ecuatorial sădit în pământurile Siberiei; că el a trăit în Siberia graţie mărinimiei ţarului şi vorbeşte în cunoştinţă de cauză; statul, zicea, conservă puterea puternicilor ca murdăria păduchii, şi cerea anularea statului, a oricărui fel de stat, şi înlocuirea acestuia cu o administraţie domestică, cu gospodari şi contabili. Că democraţia cu partide pe rotile e ca gumilasticul, îl întinzi, îi dai drumul, materialul rămâne acelaşi. Ceea ce simţea Marx când citea scrierile lui Bakunin despre statul proletar, simţea Bismarck când auzea de dictatura proletariului. Gâlceava dintre ei se întindea ca pecinginea şi nu putea sfârşi decât prin arderea părţii infectate. Am ciulit urechile abia când Mohr recunoştea, cu ochii pe spatele lui Tussy care pleca: „Şi eu, şi el, amândoi cu aţa mosorelului pe terminate, trăiam cu iluzia din trăsură, când, tot ce vezi, munţii, pădurile, lanurile te însoţesc, merg o dată cu tine; iar de te opreşti, te sufocă praful din urmă”. Am vrut să reiau metafora, să-i sporesc semnificaţiile şi am fost bruscat cu o violenţă care m-a surprins cu atât mai mult cu cât venea din senin. Am simţit mîna lui Lenchen, avertizatoare: nu încercaţi a-l căina pe domnul Bakunin; a murit cum a meritat, l-a pedepsit Dumnezeu şi încă nu atât cât ar fi meritat. Desfăcea „pomezile” cu spatele la Mohr, să nu fie auzită. Un iz puternic de arsenic m-a făcut să mă retrag spre fereastră. Lenchen a dat să o deschidă larg. Mohr a oprit-o. Las-o, a strigat cu ţâfnă. Pleacă! Lăsă-mă în boala mea! Herr Redaktor îl cunoaşte bine pe Bakunin, azi la Praga, alături de insurecţia studenţilor, mâine la Dresda pe baricade alături de Richard Wagner, un revoluţionar-erou!… Tussy ajunsese jos. Ţinea marginea drumului fără direcţie, nu lua seama la băltoace; dimpotrivă, parcă le căuta; cu fruntea îngreunată de gânduri se oprea, dădea să se întoarcă, gestul se frângea la jumătatea intenţiei. Mohr nu şi-a dus sarcasmul până la capăt în legătură cu mine; s-a oprit să întrebe:

– Tussy e jos?… Plânge?

– Gata, Mohr, a intervenit Lenchen autoritară, ajunge! Întoarce-te să te pomădez. Şi dumneata, Herr Redaktor, prea te vâri în sufletul omului. N-ai găsit alt subiect, Doamne, iartă-mă!…

Demon în chip de om – aşa se autocaracteriza Bakunin însuşi. Două chipuri ale aceleiaşi monede marcau deopotrivă tăria şi slăbiciunea lui. Marele critic rus Belinski l-a explicat altfel: „Mihail are multe păcate şi vini, dar există în el ceva ce trage la cântar mai mult decât toate lipsurile – acel ceva este principiul veşnic activ care trăieşte în adâncul spiritului său la trântă cu veacul”. Istoria, căznindu-se să-i păstreze personalitatea, îi refăcea chipul din cioburile risipite prin închisorile austriece, saxone, ruseşti. Închisori de toate felurile, din anii săi cei buni. Ai tinereţii virile, creatoare. Ştiinţa e, de bună seamă, busola vieţii, însă nu e viaţa însăşi, zicea; doar viaţa creează lucruri şi fiinţe adevărate. Replică la pretinsa sa ignoranţă. Marx, mai zicea, îmi este superior ca gânditor ştiinţific. Fără instinctul libertăţii însă. Ca german şi evreu, spunea, Marx este din cap până în picioare un autoritar. Viitorul întemeietor al primei Comune din istorie – Comuna din Lyon – în timpul retragerii din Dresda, Bakunin a fost prins şi condamnat la moarte. Întâi, de o Curte marţială saxonă, apoi de una austriacă. Fu graţiat; de gura lumii, pedeapsa cu moartea i-a fost comutată în închisoare pe viaţă. Rusia îl primi luminoasă în terifianta fortăreaţă Petru şi Pavel. Fără a scăpa totuşi de gura lumii, o altă gură a lumii. Marx, un calomniator cu numele ăsta, răspândi zvonul în Morning Advertiser că Bakunin ar fi agent al guvernului ţarist. A urmat evadarea prin pustiurile îngheţate ale Siberiei; traversarea Japoniei şi a Statelor Unite. Şi iată-l în casa lui Herţen din Londra. Traduce „Manifestul Comunist”. E vizitat de Marx. Venise să-l asigure că nu-l calomniase vreodată şi că, dimpotrivă se ridicase cu energie împotriva calomnierii lui. Bakunin îţi trimite salutări, îi scria lui Engels; a plecat azi în Italia, unde locuieşte acum. Trebuie să spun că mi-a plăcut mult, şi mai mult decât înainte. Scena rămâne deschisă; protagoniştii se tatonează. Bakunin este cu patru ani mai în vârstă ca mine, mai zicea Marx în scrisoarea către Engels, în vreme ce eu mă războiam cu lumea scriind în poemul nebun Ulanem, „suntem doar nişte repere pentru timp şi spaţiu”, el abandona şcoala de artilerie din Sankt Petersburg pentru a se înrola în armata revoluţionară din Paris, Dresda, Berlin, Praga”…

Şi-a venit războiul germano-francez; Marx, cu toată Internaţionala comunistă pe cap. Şi cu întrebarea: ce-i mai rău, să învingă despotul Bismarck sau sceleratul Ludovic Bonaparte? Social-democraţii germani – împărţiţi jumate, jumate; cei francezi – mai confuzi ca niciodată. Şi Franţa zdrobită. Parisul înfometat. Şi Comuna eroică. Libertatea în dublă ipostază: de neam şi de clasă. Şi cârdâşia trădătoare a burgheziei franco-germane, unită împotriva plebei. Şi puhoaiele de suferinţe inimagiabile. Şi haosul din Internaţională. Ca la cutremur, se salvează cine poate. Şi cruciada guvernelor europene împotriva comunarzilor. Prigoana reacţiunii mondiale. Calomnii şi minciuni, şi scenarii, orchestrate de maeştri ai diversiunii. Şi vasul cu sloganul „Proletari din toate ţările, uniţi-vă!” făcut ţăndări. Şi Lissagaray: „Nu mai avem timp să fim tineri”! Şi Tussy anorexică, insomniacă – topindu-se de dor. Şi Bakunin, acest Lissagaray al Rusiei, cum îl poreclise Tussy pe cumpăna între dragostea pentru tatăl genial şi nepărtinirea firii ei drepte, singur pe baricadele Lyonului. Şi Marx care nu-i putea ierta lui Mihail aversiunea pentru statul proletar şi pentru orice fel de stat, fie el şi al proletariatului. Nu dreptul de moştenire asupra sclavilor este cauza sclavagismului, îi răspundea Marx lui Bakunin în legătură cu propunerea acestuia de a fi desfiinţat dreptul de moştenire asupra mijloacelor de producţie, ci, dimpotrivă, sclavagismul este cauza dreptului de moştenire asupra sclavilor. Şi dezbaterile de la Basel. Şi gurile rele care ziceau că a fost un fel de duel intelectual între Bakunin şi Marx. Fără soluţii, dar cu un curs mai curând defavorabil pentru Marx. Marx, s-a zis, pregăteşte să dea o lovitură puternică lui Bakunin. Şi-n Piaţă noi învinuiri vechi: Bakunin este un agent al guvernului rus; de data aceasta, lansatorul era Karl Liebknecht, un prieten al lui Marx. În faţa Juriului de onoare, Liebknecht nu-şi poate întemeia afirmaţia şi primeşte un blam sever. Bakunin răspunde: deşi îl consider pe Marx iniţiatorul acestor polemici, am două motive să-l cruţ şi să-l numesc chiar „uriaş”. Primul dintre aceste motive este spiritul de dreptate. Lăsând la o parte toate farsele proaste pe care ni le-a jucat, n-avem voie, sau cel puţin eu n-am voie să ignor imensele servicii pe care le-a adus cauzei muncitorilor lumii, pe care de 25 de ani o slujeşte cu geniu, energie şi cinste, întrecându-ne fără îndoială pe noi toţi prin aceste calităţi. Acest lucru este în ochii mei atât de mare, încât îl voi recunoaşte întotdeauna, orice ar face împotriva noastră. În al doilea rând, au contat şi unele consideraţii politice şi tactice: deşi el nu mă poate suferi şi nu iubeşte pe nimeni, decât doar pe sine şi, poate, pe ai săi… nu mi-aş ierta niciodată dacă aş încerca să distrug sau măcar să slăbesc binefăcătoarea sa influenţă cu scopul de a mă răzbuna pe el. Desigur, s-ar putea ca, peste scurt timp, să intru în luptă cu el, bineînţeles nu pentru a-l ataca personal, ci într-o chestiune de principii în problema comunismului de stat, pe care îl preconizeză cu ardoare. Dar pentru aceasta mai e timp, ceasul acestei bătălii încă n-a sunat”. Marx i se plânge doctorului Kugelmann că nu reuşeşte să se culce niciodată înainte de ora 3. Şi că aşteaptă o uşurare din partea lui Engels.

Ceasul a sunat, şi iată-l în arena politică pe anonimul Nikolai Utin. Maestrul intrigilor de doi bani. Luase parte, în primii ani după 1860, la agitaţiile studenţilor ruşi şi, când situaţia deveni periculoasă, fugi în străinătate, unde o duse bine, având o apreciabilă rentă anuală – se vorbea, între 12.000 şi 15.000 de franci anual – de pe urma comerţului cu rachiu al tatălui său. Ce nu-i putură oferi aptitudinile sale intelectuale, îi adusesesră banii; strângeri de mână linguşitoare şi invitaţii în lumea aristocratică. Şi succese în domeniul bârfelor. Şi intră în scenă Engels, ca să zică: „Oamenii care au de lucru nu se pot lua la întrecere cu aceia care au la dispoziţie toată ziua pentru palavrageală”. Utin îl ratează pe Bakunin. Anarhistul îl respinge ca pe un om de nimic. Utin nu va uita. Se aruncă la picioarele ţarului cerând cu umilinţă înţelegere. În războiul ruso-turc din 1877, Utin deveni furnizor al armatei ţariste, agonisind o avere mai mare, deşi nu mai curată, decât aceea pe care i-o procurase negoţul de rachiu al părintelui său. Şi deveni sursă pentru informaţiile de care Marx avea nevoie în „nobila misie de demascare principială” a lui Bakunin. Atmosfera politică devine irespirabilă. Totuşi există o măsură în toate, scria Marx, şi voi avea grijă să nu se comită nedreptăpţi. Poate doar confidenţial, a adăugat un cârcotaş, apropo de „istorica” sa „Comunicare confidenţială”. Marx umplea târgul, confidenţial, cu învinuiri pe cât de nesincere, tot pe atât de neadevărate. Bakunin, scria în Comunicare, a intrat în Internaţională cu scopul de a face dintr-însa unealta sa principală. Bakunin a pus la cale o conspiraţie pentru a-şi asigura o majoritate în congresele Internaţionalei, Bakunin este un escroc, via Nikolai Utin, prodigiosul în minciuni. Şi moare Herţen, panslavistul mistic, găzduitorul şi prietenul lui Bakunin. Părăsit mai târziu de acesta în toiul luptei politice. Arena politică se reîncarcă, freamătă; panegiricul fostului mentor devenit adversar politic elogiază o viaţă închinată dreptăţii. De ce?, se întreba Marx. Răspunde Utin cu pana savantului: deşi avea avere personală, Herţen primise anual de la partidul panslavit din Rusia, care simpatiza cu el, 25.000 de franci pentru propagandă. Prin osanalele pe care le cânta lui Herţen, Bakunin urmărea să pună mâna pe aceşti bani, moştenindu-l pe Herţen cu toată ura sa împotriva dreptului de succesiune… La Geneva ia fiinţă o colonie de tineri emigranţi ruşi, studenţi cu adevărat cinstiţi, adaugă autorul „Comunicării confidenţiale”. Aceştia declară că în curând îl vor demasca pe Bakunin; în acest fel jocul acestui intrigant extrem de periculos, ziceau, va înceta cel puţin în cadrul Internaţionalei… Marx recunoaşte: informaţiile i-au fost comunicate de Comitetul pseudosocialist panslavist al emigranţilor ruşi. Cu alte cuvinte, îşi vârî coada acelaşi cârcotaş, de Nikolai Utin. În Rusia n-a existat niciodată un partid pseudosocialist panslavist care să-i fi dat lui Herţen 25.000 de franci anual. Marx deveni reprezentantul Comitetului emigranţilor ruşi în Internaţională. Tussy cunoaştea aceste amănunte de la Utin, cel pe care tatăl său i-l recomandase pentru a o însoţi în plimbările sale. Ciudat era faptul că tatăl ei dăduse crezare informaţiilor lui Utin după ce respinsese aceleaşi informaţii comunicate lui de prietenul său credincios Borkheim. Pesemne, era de părere Tussy, conciliantă, motivul trebuie să fi fost bucuria resimţită că izbutise să atragă în Internaţională revoluţionari ruşi. Engels încheia cu asociatul său o înţelegere prin care acesta se obliga să-i plătească lui Marx timp de şase ani 350 de lire sterline pe an. Primitorii „Comunicării confidenţiale” nu ştiau şi nici nu vor şti că fuseseră în posesia unei condamnări la moarte. O condamnare la moarte ale cărei resorturi psihologice vor rămâne necunoscute în vecii vecilor. Între timp, condamnatul se autocondamnase. Ceea ce nu reuşise Utin prin Marx, aceea de a doborî un „intrigant extrem de periculos” şi a-l exclude din Internaţională, reuşi Bakunin însuşi. Cu neastâmpărul etern al principiului veşnic activ, el s-a lăsat implicat într-o aventură a unui alt emigrant rus, în care el vedea un soi de Hercule al viitoarei revoluţii ruseşti. Hercule, pe numele lui adevărat Neceaev, era un tânăr de douăzeci şi ceva de ani, fost iobag, scrie cronicarul, care prin bunăvoinţa unor persoane liberale a căpătat posibilitatea să intre într-un seminar pentru a deveni învăţător. Intrase în mişcarea studenţească rusă de atunci, creîndu-şi o oarecare poziţie, nu prin cultura sa redusă sau prin inteligenţa sa modestă, ci prin energia sa tumultuoasă şi prin ura nestăvilită împotriva asupririi ţariste. Însuşirea sa cea mai caracteristică era însă lipsa de orice scrupule morale când era vorba să-şi apere cauza. Personal, el n-avea nevoie de nimic şi se putea lipsi de orice dacă era necesar, dar nu se dădea înapoi de la nici o acţiune, oricât de detestabilă, dacă îşi închipuia că poate atinge astfel rezultate revoluţionare.

Nu uitaţi, prima formă a romanului poate fi achiziţionată de la:
Librăria Eminescu,
Bucureşti
Bdul Regina Elisabeta nr 16
021-3142383
Librăriile Cărtureşti
www.elefant.ro
www.librarie.net
www.bookland.ro
– libraria online BookLand şi Caravana BookLand
Editura eLiteratura: strada Vasile Lascăr nr 5-7, etaj 6, sector 2
Luni -Vineri, 10-17, telefoane 021 312 8212, 0722156408;
e-mail: office@epublishers.info (cu reducere de preţ)
Palatul Naţional al Copiilor – Standul de carte EPUBLISHERS din holul central – Bdul Tineretului nr 4
De asemenea, comandând cartea direct la editură, puteţi cumpăra două romane de Nicolae Cristache – „Un erou blestemat” şi „ A doua venire” la preţul de numai 30, în loc de 51 de lei.
http://www.coresi.net/eLiteratura-net/nicolae-cristache-a-doua-venire/index.html

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.