Acasa > Articole > Presa > A doua venire (XVIII)

A doua venire (XVIII)

Azi nu e marţi, dar Nicolae Cristache vă oferă un fragment din capitolul 18 al romanului său „A doua venire”

Treptat, distanţa dintre mine şi Mohr creştea. Şi nu ştiam, eu eram cel care mă depărtam de el, el se depărta de mine, sau amândoi deopotrivă? Mă urmărea o imagine descrisă prima oară chiar de el – imaginea unui vapor care pleca din port. Marx nu-şi mai amitea dacă o citise undeva sau era una inventată de el. Cel de pe vapor, zicea, simte că se depărtează, dar nu se vede pe el depărtându-se, vede cum oraşul, clădirile, dealurile, grădinile se retrag. Şi se tot retrag. Se tot retrag până nu le mai vede. Acolo, pe mal, însă, viaţa continuă. Neştiută. Confuză. Filistină. Dacă, după un timp, încerci să vorbeşti oamenilor care au rămas pe orizontul părăsit de tine, nu mai eşti auzit. Între tine şi viaţa de pe orizontul vechi se aşterne oceanul.

Flutura în faţa ochilor mei fascicolul de manuscrise pe care i-l găsisem printre hârtiile de pe birou. Asta-i Biblia mea, făcea, asta-i Biblia mea. Ce Bakunin, ce Lassalle, asta-i Biblia, zicea, asta-i Biblia?!

Striga de pe vaporul care se depărta. Eu, pe mal.

Ascultându-l, o vedeam pe Lechen aferându-se încolo şi încoace. În locul cununei cu lauri, Mohr tocmai primise dureri de cap, insomnii şi spectrul unei congestii cerebrale. Buna lui Lenchen îmbrăcase halatul de infirmieră fiindcă el zisese că nu vrea să ştie de niciun doftor, fiindcă o acţiune temerară cum era scrierea Bibliei, e o acţiune fără pic de medic în ea. Erau ani buni de când se ocupa doar cu mărunţişuri politco-organizatorice, la trecerea timpului, trecuseră anii războiului, trecuse şi Comuna, plecase şi Internaţionala. Frau Marx, care îmbătrânea la iuţeală, l-a trimis la munte, căci asta-ţi place ţie cel mai mult, zicea, să baţi cu pasul cărările. Îl flata. Îl trata ca pe un copil pe care îl încânţi cu ce-i place lui pentru a-l ademeni spre lecţiii. Tussy tocmai se învinsese pe sine, rupsese logodna cu Lissagaray după un şir nesfârşit de zbuciumuri. Amână, aşadar, clipa trecerii la programul propriu de ieşire din criza morală şi-l însoţi. Marx zicea că lui îi era totuna, deşi nu ştia cum să-i mulţumească. Tussy a spus că poate o să-i aducă ea aminte cum să-i mulţumească atunci când va afla ea însăşi, dar că, deocamdată, nu e nevoie de mulţumiri.

În sala de dans a vieţii noi tot ce fusese sus se montase jos; ferestrele rămâneau doar întredeschise spre politica mare. Engels cobora şi el după Marx, vedea totul invers, ce era sus spunea că e jos şi despre tot ce era jos zicea că uite ce bine am văzut noi direcţia. Şi parcă toate erau altfel decât ar fi trebuit să fie. Cele două fracţiuni ale social-democraţiei germane, adepţii lui Lassalle şi comuniştii din tabăra Liebknecht-Bebel, eisenachienii, complotau o alianţă. Ca băieţii cu vervă în ei şi puşi pe isprăvi mari. Părinţii marxismului s-au burzuluit şi au dat în mânie, lassalleienii erau totuşi nişte sectanţi, nu-i aşa?, pe când eisenachienii, comuniştii, erau bine înarmaţi doctrinar, ce fel de căsătorie era aia, unde-i zestrea, unde-i recunoaşterea diferenţei de putere; Engels, fără sânge în obraz fiindcă de-atâta coborât în viteză sângele nu făcea faţă, număra zilele lassalleienilor în vreme ce lassalleienii şi comuniştii se iubeau în dragoste la prima la vedere, o primă vedere de un fel politic şi repurtau victorie după victorie, împreună; în Europa şi, desigur, în lume, nu exista partid muncitoresc mai puternic. Marx, care tocmai scăpase de neplăcerile la gât, rămânând doar în societatea asteniei şi a suferinţelor cronice de ficat, atacă proiectul de program al unificării celor două fracţiuni, cu ceea ce Engels va numi mai târziu „Critica Pogramului de la Gotha”. Intervenţia sa nu fusese luată în seamă însă nici de lassalleieni, nici de eisenachieni – ziceau că dacă treaba merge, bine e s-o lase să meargă. Fiecare om poartă în el tiparul întregii stări omeneşti. Şi că toate câte sunt pe lume se clatină, doar devoţiunea câinelui şi neclintirea boului rămân pe picioare cum sunt. Şi când dansul unificării s-a terminat, Marx zăcea pe spate cu cracii şi schiurile în sus, schiorii ceilalţi treceau ca vântul şi el le spunea: degeaba schiaţi dacă nu ştiţi că legea gravitaţiei este cea care vă ţine în legătură cu zăpada şi v-ajută să alunecaţi ca nebunii, zăpada este doar un accesoriu. Şi care mai de care îl sfătuiau – ridicaţi-vă , aşa-i pe zăpadă, hai, copăcel, tataie, şi el, danke, danke, tot mai morocănos. Socotea că scrisese poate cea mai sintetică expunere a principiilor socialiste şi ei îi dădeau de înţeles că era doar un tratat gândit de un savant care îmbătrânea căzut în fund pe zăpadă. Programul începea cu o propoziţie de genul „Munca este izvorul oricărei bogaţii şi al oricărei culturi”… Locul ăsta comun îl agasase peste fire şi el adnotase, greşit: munca nu ESTE izvorul oricărei bogăţii şi al oricărei culturi, munca DEVINE un izvor de valori de întrebuinţare, deci şi de avuţie, munca devine izvor de avuţie nu este izvor de avuţie şi explicase pe larg de ce şi ce-nseamnă asta. Ce nu e limpede?… Ce nu e limpede?… Chiar şi Tussy, zicea, a fost rezervată faţă de argumentaţia lui. Nimeni nu poate şti cât de mult îl iubesc pe Mohr îi scria ea lui Jenny, sorei mai mari, şi totuşi fiecare dintre noi, la urma urmelor, trebuie să gândim cu capetele noastre. Mă rog… aici avea dreptate. Şi că avea oroare să-l supere pe tatăl ei cu egoismul şi comportarea ei dezagreabilă. Dar o făcea, scriindu-i soră-si în loc să discute cu el, tatăl ei. E drept, şi el se confesa prietenului său, Engels, că, atât cât putea el să observe, fiindcă Tussy nu-şi mai deschidea inima în faţa lui, fiică-sa trecea prin momente confuze şi niciun medicament nu putea să-i vindece boala morală.

Şi iată-ne pe amândoi în tren, spre cât mai departe de lumea sicofanţilor şi astenicilor.

Am ajuns la Koln într-o sâmbătă, iar la Nurnberg am sosit chiar când la Bayreuth urma să se deschidă festivalul Wagner, cu prima reprezentaţie a „Inelului Nibelungilor”, şi spectatori din toate colţurile lumii dădeau năvală. Eu nu-l agream pe Wagner din pricina felului cum maltratase mitologia germană şi-am zis, asta ne mai trebuia, fiindcă pe lângă mascarada Wagner, Nurnberg-ul alesese tocmai acest sfârşit de săptămână pentru a organiza un congres al brutarilor şi morarilor care, deşi mai puţin renumit, avea totuşi destui participanţi. Oraşul era plin de Siegfrizi, Walkirii şi alţi eroi din „Amurgul Zeilor”, aşa încât nu era de găsit nici măcar un pat. Pe o rază de 50 de kilometri, toate camerele de închiriat, de la cel mai scump hotel până la hanul cel mai umil şi chiar la azilurile de noapte, erau ocupate. Cu bagajele pe un cărucior şi însoţiţi de un hamal, am cutreierat oraşul în lung şi-n lat şi ne-am întors de unde plecaserăm, la gară. Tussy era îngrijorată de starea mea sănătate, fiindcă tuşeam, mă sufocam de căldură, gâfâiam, chestii de-astea, şi tot înghiţeam nişte pilule contra durerilor de cap. Am luat bilete pentru Weiden, cea mai apropiată staţie de legătură pentru Karlsbad, pe o linie secundară ce pornea de la Neukirchen. În tren, mi-am revenit; înfrângerile te scot din uz doar dacă la capătul tunelului nu vezi nicio luminiţă. Aşadar, cu toate pânzele sus spre Weiden. Am adormit împăcat şi obosit şi cu hotărâre în atitudine. Asta era viaţa şi la capătul tunelului licărea o luminiţă; doar că omul care trebuia să ne anunţe că ne apropiem de Neukirchen, conductorul trenului, s-a-mbătat şi a uitat s-o facă. Am fost nevoiţi să mergem până la Irrenloche, unde am avut de aşteptat vreo două ore ca să luăm trenul înapoi spre Weiden. Orăşelul care avea un singur hotel era punct de legătură pentru Bayreuth aşa încât a fost imposibil să găsim vreo cameră. Simţeam cum nădragii îmi atârnau dincolo de călcâie, măturau caldarâmul şi eu îmi grăbeam paşii cu neastâmpărul vechi din vremea tinereţii mele. Cabotin. Am ajuns pe la miezul nopţii şi până la patru dimineaţa am fost nevoiţi să ne mulţumim cu plimbări şi băncile de lemn din gară. Foarte bine, foarte bine, ziceam, cu atât mai dragă ne va fi şederea la hotelul Germania din Karlsbad şi că-mi pare rău că Tussy n-a avut curiozitatea să citească observaţiile mele în legătură cu Programul (de la Gotha) de unificare a social-democraţiei germane; ar fi găsit acolo într-o expunere de limpezimea unui cristal de Bohemia teoria socialismului.Tussy mă aproba, spunea, ştiu Mohr, am vorbit cu Liebknecht despre asta, doar că şi eu, şi Liebknecht, suntem de părere că un program de partid nu este o lucrare ştiinţifică; el trebuie să fie pe înţelesul membrilor simpli şi, fie vorba între noi, zicea, nu doar muncitorii, dar şi conducătorii lor sunt departe de a înţelege mecanismele profunde care pun în mişcare societatea burgheză. Câţi cred eu că sunt ca mine? Şi că prea cred că tot ce pot eu pot şi alţii. De Liebknecht nu mă miram, capul lui nu-i ca inima sa, nici atât de încăpător, nici atât de iubitor; ce-i aia lucrare ştiinţifică – Biblia e ştiinţifică? Mă miram de Tussy. Se molipsise, nu ştiu de la cine se molipsise, dar se molipsise de maniera la modă, aceea de a se juca de-a adevărul; iei un adevăr general şi-l lipeşti unde-ţi convine, pe o minciună, pe o bazaconie. Sigur, era cum zicea ea, teoretic avea dreptate. Te rog eu, ia şi citeşte, am îndemnat-o. Tussy citise manuscrisul de la mamă-sa, care-l copiase, ştiam, nu voia să recunoască pentru a nu începe o dispută cu mine, ceea ce mă scotea din sărite şi mai abitir. Eu însumi afirmasem că un pas în mişcarea reală e mai important decât o duzină de programe. Aşadar, i-am spus, sunt un savant nebun căzut în fund, de unde dau sfaturi celor din picioare.Tussy tăcea şi eu începeam să mă sting; mai întâi capul, îl fixasem în vârful botinelor şi acolo a rămas, apoi umerii, nevătuiţi, se scurgeau în afară, doar burta o lua înainte, nu prea convinsă nici ea. Mânecile redingotei deversau peste degete şi aş fi putut face din ele un manşon. Dacă muream atunci, ajuns dincolo, aş fi fost mândru de isprava mea.

Din hotelul Germania, Tussy îi scria mamei sale: „La Karlsbad devii proverbial de stupid, aşa că, Momchen, să nu te surprindă dacă sunt cam incoerentă”. După câteva zile de cură respectată riguros, starea mea se ameliorase simţitor. Principalul obiect de conversaţie, acolo, era viaţa amoroasă a lui Wagner; multe lucruri interesante, desigur, vii şi suculente, în legătură cu vigoarea şi potenţa acestuia. Îi scriam lui Engels; voiam să ştiu dacă recitise critica programului şi dacă da, îşi menţine punctul de vedere? Generalul, mahmur pesemne, mi-a răspuns în doi peri. Mai rămânea să-mi spună că el nu e la băi, viaţa amoroasă a lui Wagner îl plictiseşte, ca şi viaţa lui amoroasă altminteri, şi de-atâta plictiseală a dat-o bine în anti-Duhring, asta aşa ca să nu-mi spună lasă-mă dracului în pace că nu-mi văd capul de treburi. Se înmulţea numărul celor care se speteau cu ale lor şi nu mai aveau nici chef, nici dispoziţie să se ocupe şi de ideile fixe ale unui boşorog. Indiferenţa asta, mai mult decât criticile şi înjurăturile, mă ţineau treaz cu paiul în cana cu apă sulfuroasă, treaz în nopţile deosesbit de agreabile pentru cei cu dare de mână de acolo. Când mă trezeam, ridicam mâinile cu degetele răsfirate înaintea ochilor; le mişcam să văd dacă mai sunt ale mele în timp ce moartea mă căuta pe-acasă. Şi fiecare amănunt ce-mi ieşea în cale ori vorbă ce-o auzeam îmi întorceau temerea că sunt învelit într-o manta care mă face nevăzut privirilor celor pe care-i strig.Tussy zicea că bolii mele îi zice închipuire şi mă sfătuia ca o vreme să nu mă mai atingă de subiectul Gotha – să admit că nu sunt la băi şi folosior îmi este să nu uit asta. Abia de mă mai sculam din pat şi-i dădeam de înţeles – mă răzbunam cum puteam! – că a fost o greşeală faptul de o fi obligat, ea însăşi cu moralul la pământ, să mă însoţească; ai făcut un lucru bun, îi ziceam, că ai rupt logodna cu Lissagaray şi sunt mândru pentru felul cum l-ai primit în prima lui vizită de după; că-i mulţumesc că m-a-nsoţit, deşi poate că era mai bine să se fi oblojit pe ea, căci ştiu că i-a fost uşor, n-a fost deloc uşor; că Jenny mi-a scris că au fost momente când nu ştiai dacă mai poţi supravieţui; aşadar, i-am zis, corespondezi cu Jenny şi că-mi pare rău că a ales-o pe Jenny să-i fie confidentă şi nu m-a ales pe mine, tatăl şi prietenul ei. Şi c-aş fi înţeles-o, cum, iată, înţeleg că sunt un produs expirat care nu mai trezesc interesul nimănui – nici măcar al lui Liebknecht şi Bebel, apropiaţii mei. Strângeam menghina sentimentală ca s-o fac să plângă şi chiar am reuşit. Şi văzând-o, în sfârşit, cu lacrimi în ochi nu mai simţeam nimic. Tot de mine îmi era milă. Şi Tussy vedea că în vreme ce eu încercam să mă cobor în ochii ei şi ai celorlalţi, ca răzbunare masochistă pentru ingratitudinea lor, eu chiar scădeam fizic şi asta se putea vedea în lungimea pantalonilor şi nici jachetele nu-mi mai stăteau atât de întinse pe umeri şi omoplaţi. Chiar şi ochii mi se afundau în orbite şi strălucirile din ei erau rare şi fără vigoare. Ciudat, asta mă ridica la luptă, simţeam că-mi renasc puterile şi că niciodată nu m-am simţit mai în formă ca atunci: ochii deschişi, mintea limpede şi împăcată – adică, păcat că…

Şi-a întrerupt istorisirea despre escapada lui cu Tussy la Karlsbad ca să-mi spună, hai, ia şi citeşte, am încredere în dumneata, şi te rog să fii sincer, sunt eu un tâmpit care nu mai ştie pe ce lume trăieşte sau lumea asta a luat-o razna de lângă mine, ca gazelele alea din vis şi-am spus, am citit programul, nu e nevoie să-l recitesc, e sintetic… Dar… zi, hai, spune, nu te reţine! – se enervase. Şi-am zis, dar nu e program, e o lucrare ştiinţifică, e… E, ce? – fii limpede! E… ce e? – O lucrare pentru uz didactic, am zis. A aruncat foile, apoi s-a apucat să le strângă, nu se-ndura, atât de încrezător era în ceea ce aşternuse în hârtiile acelea. Se oprea asupra unei pagini, citea şi recitea, poftim, zicea, uite şi dumneata: frază clară, demonstraţie perfectă, îi scăpau filele din mână, se arunca după ele, repeta: cât va exista el, zicea, statul capitalist va produce burghezi şi proletari, ce nu e clar în dictatura proletariatului? – statul proletar produce proletari, oameni egali, dumneata habar n-ai ce înseamnă material didactic, ăsta-i material didactic, ăsta?… Spre surprinderea mea, protestând, puterile îi creşteau. Este cea mai sintetică expunerea a teoriei comuniste, zicea.

Ca să-l binedispună, Lenchen a apărut cu droaia de animăluţe după ea: „deşteptuţa” şef de rând. Lord încheia coloana lângă fusta lui Tussy. Când adusese mâncare pentru Mohr, Lenchen venise şi cu o farfurioară plină de biscuiţi de casă pentru mine. Lord a bătut aerul cu coada preţ de câteva secunde în faţa lui Mohr şi a rămas cu ochii la farfurioara cu biscuiţi şi Tussy a zis, să nu-i daţi mai mult de un biscuit – mă văzuse că asta mă pregăteam să fac. Lord, a zis, trebuie să-şi respecte numele tocmai fiindcă, la Cameră, lorzii uită s-o facă. I-am dat un biscuit, cum a fost rugămintea, şi l-am văzut pe Lord ieşind pentru a-l hăpăi ferit de ochii noştri. E un gentleman, am spus, dar impresia că aş dori să mă pun bine cu el nu era cea corectă. Febleţea mea era „deşteptuţa”, care mă curtase încă de la început şi dacă n-am vorbit nimic despre asta este pentru că „deşteptuţa” era o domnişoară de o discreţie victoriană.

Mohr a ţipat la noi şi-a zis: Afară! Fixase un punct din tavan şi rămăsese cu privirea pironită acolo. Absent, detaşat, superior.

Nu uitaţi, prima formă a romanului poate fi achiziţionată de la:
Librăria Eminescu, Bucureşti
Bdul Regina Elisabeta nr 16
021-3142383
Librăriile Cărtureşti
www.elefant.ro
www.librarie.net
www.bookland.ro
– libraria online BookLand şi Caravana BookLand
Editura eLiteratura: strada Vasile Lascăr nr 5-7, etaj 6, sector 2
Luni -Vineri, 10-17, telefoane 021 312 8212, 0722156408;
e-mail: office@epublishers.info (cu reducere de preţ)
Palatul Naţional al Copiilor – Standul de carte EPUBLISHERS din holul central – Bdul Tineretului nr 4
De asemenea, comandând cartea direct la editură, puteţi cumpăra două romane de Nicolae Cristache – „Un erou blestemat” şi „ A doua venire” la preţul de numai 30, în loc de 51 de lei.
http://www.coresi.net/eLiteratura-net/nicolae-cristache-a-doua-venire/index.html

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.