Fragment din capitolul XIV al romanului „A doua venire”, scris de Nicolae Cristache.
Şi toate câte le făcea şi zicea Tussy îi venea greu să le facă şi să spună, „ca o actriţă de comedie căreia i s-a furat simbria din poşetă”- vorbele ei. Deschizătura uşii de la bucătărie cât o tăietură de cuţit s-a făcut cât o tavă pe care Lenchen aducea două farfurioare cu dulceaţă şi linguriţele obligatorii pe câte un şervet de culoarea zmeurei, şi-a spus vi le-am adus acum, fiindcă dacă se trezeşte Mohr vrea şi el. Începuse să plouă, acoperişul înregistra cadenţa stropilor. Tussy şi-a trecut degetele de la mâna dreaptă pe obrazul meu şi degetele i-au mai rămas acolo şi după ce ele şi-au terminat traseul început, preţ de câteva secunde; nu scapi de mine, a zis, e ce simt eu, că ţi-ai trădat iubita? Ştiu că din frământările cele mai neaşteptate ale sufletului se ivesc şi cele mai frumoase porniri, cât şi cele mai destrăbălate, nu-i nevoie decât de o mică învârtitură pentru a da din una într-alta. Stropii de ploaie pe firele de sârmă se-adunau şi se-nmulţeau ca nişte soldaţi adunaţi la raport; cădeau când capătau greutatea de cădere, unul câte unul. Hainele oamenilor de jos se înnegreau, de parcă ploua cu noroi. Lenchen îl soma pe „ţeposu”, rămas singur în ploaie, să intre lângă Nelson şi „trei lăbuţe” sau să vină-n casă.Tussy a strigat: Lenchen lasă-l că nu moare, intră-n casă că răceşti!
Mohr mormăia, să intre în vorbă. Omul, zicea, se deşteaptă în miez de noapte ca să se întrebe de ce are visuri şi dureri de şale, şi necazuri, şi toate alea? Vorbeşte nenorocului cum câinele lovit de băţ muşcă băţul nu mâna care-l loveşte. În desişurile din deal orăcăia o broască. M-am uitat în ochii lui Marx; erau mici, se micşoraseră, de parcă-l vedeam într-o oglindă îndepărtată. Şi apropo de câini, a zis, regele Pirus a întâlnit un câine care păzea un mort; de trei zile făcea treaba asta; Pirus porunci să se îngroape trupul celui ucis şi luă câinele cu el, şi-ntr-o zi, când era de faţă la adunarea întregii sale oştiri, acel câine zări pe ucigaşii stăpânului său, se repezi la ei, lătrând cu înverşunare şi furie; făcu să fie răzbunată nelegiuirea; dacă un câine a putut conserva atâta credinţă în inimioara lui ceva s-a petrecut în om de şi-a pierdut-o pe-a sa, viaţa de om i-a pierdut-o… Îmi încheiam şireturile. Am auzit un trosc anemic – partea şiretului care se rosese şi îşi dăduse obştescul sfârşit. Lenchen, care intrase să ia farfurioarele, dădea din cap în felul „astea-s şireturile din ziua de azi” – nu erau şireturi „din ziua de azi”, ci de-acum un secol şi, aplecat încă, i-am admirat poalele şorţului alb care, de atâta scrobit, se-nfoiau ca la statuile în bonz, depărtate de corp, rigide. Tussy pregătea pentru mine paginile din „Le Temps” ; paragrafele care ar fi putut să mă intereseze erau subliniate; primele cuvinte subliniate de Tussy erau „…cea mai mare parte dintre ei – dintre comunarzii arestaţi înţelegeam – au fost îngropaţi în piaţa St. Jaques-Boucherie, unii fiind acoperiţi numai cu un strat subţire de pământ. În timpul zilei, din cauza zgomotului străzii, nu se auzea nimic, dar în liniştea nopţii locuitorii din casele învecinate au fost treziţi de gemete ce păreau că vin de departe, iar a doua zi dimineaţă a fost văzută o mână cu pumnul strâns ieşind din pământ”. Lenchen m-a luat de bolnav. M-a aşezat pe scaun; m-a doftoricit cu mirosuri întremătoare din buzunarul mereu dotat cu leacuri; eu aş fi vrut puţină bere, n-am mai îndrăznit. I-am povestit ce citisem şi ea a zis că-i vede zilnic pe urmaşii acelor păcătoşi. Colonia cu refugiaţi francezi se aciuase nu departe de ei – nişte ciumaţi, nu se apropia nimeni, vecinii ocoleau pe departe locul; cât priveşte traiul, cu ce s-or hrăni doar Dumnezeu ştie: nu-i primeşte nimeni în slujbă. Şi-n urechi, cuvintele lui Engels despre cei astfel ostracizaţi: „Toţi aceşti oameni vor să trăiască fără să muncescă; au capul plin de pretinse invenţii care trebuie să aducă milioane dacă ar avea posibilitatea să le pună în aplicare, iar pentru asta le trebuie doar câteva lire sterline. Cel care e atât de naiv şi îi ia în serios e tapat de bani, iar apoi e defăimat că e burghez”.Lenchen a ieşit să ducă apă animăluţelor; o urmăream pe fereastră, îl fugărea pe „ţopăilă”, împreună cu Lord, şi se prefăcea că nu-l poate prinde, şi-l certa fals pe Lord: Lord, lasă-l în pace, e mai mic decât tine şi Lord, nimic; l-a apucat de ceafă pe urechilă şi mătura cu el aerul din faţa lui Lenchen; „ţopăilă” urla, se zbătea, dar cu grijă.
Tussy, care participase la o întrunire a aceloraşi surghiuniţi, îi descria în alţi termeni: „În ciuda ororilor, în ciuda faptului că majoritatea acestor bărbaţi şi femei trecuseră prin primejdii de moarte, că erau exilaţi şi trăiau în mizerie, că mulţi dintre ei sufereau de pe urma rănilor încă nevindecate, că aproape fiecare avea un prieten drag, un tată sau o mamă,o soră, un frate sau un copil care se chinuia în îngrozitoarele pontoane sau pe câmpia Satory – erau veseli. A lupta cu eroism înseamnă foarte mult… Dar, oare, câţi oameni sunt în stare de eroism nu numai o zi, o oră, ci în fiecare oră, în fiecare zi, ani de-a rândul?” Eu personal, s-a vârât Mohr în vorbă, am rupt relaţiile cu oamenii aceştia; se istovesc în certuri sterile, se dau în stambă şi devin toxici, în condiţiile în care Jules Favre, călăul Comunei din Paris, a adresat o circulară tuturor puterilor europene să dea bice comunarzilor oriunde s-ar afla, să le şfichiuiască pielea până la carne. Stârpiţi-i! Aşa suna pe scurt apelul civilizator. Acelaşi Favre, implicat într-un proces de calomnie împotriva lui Cabet, intentat de ziarul „Nation” lui Cabet, avocatul pe-atunci, Jules Favre, a adus în istanţă, ca probe, vorbe pe care Cabet nu le-a scris niciodată şi nici nu le putea spune vreodată, pentru cine-l cunoaşte pe Cabet. Oameni ca mârşavul Favre pot întoarce istoria pe dos.
Gălăgia din curte se potolise brusc; se mai auzea vocea lui Tussy, care zicea: dumneata n-ai dormit deloc, odihneşte-te măcar o oră! Priveam gheata mea cu urechile blegi, desfăcute în părţi, şi-n depărtare auzeam vocea zarzavagiului care anunţa napi proaspeţi din sud; sora mai mare, Jenny, îi scria tatălui la Manchester, pe când Tussy avea doar câteva luni, că Tuschen e foarte vioaie, ţopăie şi merge de-a buşilea şi nu mai poate de bucurie când îl aude strigând pe micul vânzător de zarzavaturi; şi că, în mod sigur, omuleţul ăsta este prima ei dragoste. Mi s-a părut c-aud scrâşnetul roţilor de la căruţul împins de vânzătorul de napi, dar mă-nşelam; cineva repara tabla de pe magazioara din curte. Mohr continua: eu spun că martiri sunt doar cei ce şi-au dat viaţa, nu şi cei care şi-au salvat-o, fiindcă aceştia se salvaseră înainte de a începe să lupte şi asta o spune el care a ales exilul şi-o spune şi Generalul pentru care viaţa e ca un joc de şah, în care eşti fie jucător, fie piesă. Chiar şi când creăm, când cercetăm, când suntem liberi, când suntem ce-i al omului, suntem nişte mecanisme de ceasornic care funcţionează orbeşte după legile cosmice. Atunci am auzit chemarea muncitorului de pe magazie: domnule Marx… hei, acolo, coane!… Cheamă-l în casă, a zis Mohr. Şi l-am chemat: un om mărunţel, cert trăise şi vremuri mai bune; chelie de membru al Academiei, cu zulufi pe tâmple; botine fine şi veston ponosit, de militar. Am terminat, a zis. Am făcut treabă bună, veniţi să vedeţi!… Mohr nu l-a lăsat să bată câmpii: aşa, deci, a zis, ai terminat! Şi ce dacă ai terminat? Nu te-am angajat eu. Nu te-am angajat eu… dar vrei şi de la mine, recunoaşte? Recunosc, cum să nu recunosc, a răspuns omul, sunt om cu frica lui Dumnezeu; e-adevărat, nu m-aţi angajat domnia voastră, da’ am făcut treabă bună, magherniţa mai poate fi folosită, n-am dat mântuială. Bine, a zis Mohr, o să-ţi dau ceva, dacă-mi răspunzi la nişte întrebări. Omuleţul a fost de acord şi-a spus sigur pe el şi mândru de siguranţa sa: nu sunt în lume întrebări la care eu să nu pot răspunde. Mă prind. Şi s-a prins să răspundă la prima întrebare care a fost: dacă ai fi jucător de şah şi piesele s-ar opune, brusc n-ar mai respecta mutările dumitale, cum ai proceda? Omul a răspuns dintr-o răsuflare: la topor! Şi dacă piesele acelea ar fi vii, oameni, mai vru să ştie Mohr, cum ai proceda? – La bici!… Un răspuns împuşcat, care i-a plăcut lui Mohr. A zis: mulţumesc! Acum mergi la Lenchen; spune-i să scormonească unde ştie ea şi să te recompenseze ca pentru două fapte bune. Şi-am auzit, un pic mai târziu, vocea lui Lenchen de jos: adică ce fapte bune ai făcut? Hai, zi repede!… Uşa s-a închis şi n-am auzit şi restul. Ecce homo! Până la Comună, cel mai înalt avânt eroic al popoarelor mari, ca şi-al popoarelor mici, era războiul naţional, războiul patriotic, războiul vitejesc. Cu imnuri, fanfare, imbolduri războinice, poveşti, eroi-martiri, strategi de geniu, şi Penelope, şi mame-patriot. După încheierea celui mai îngrozitor război din epoca războiului patriotic, acela cu eroi şi strategi de geniu, războiul naţional a rămas în fundul gol. Armata germană a lui Bismark, armata învingătoare, a dat mâna cu armata franceză, învinsă ruşinos, pentru a învinge împreună francezul răsculat. Războiul naţional, războiul patriotic s-a vădit a fi o înşelătorie a guvernelor. Guvernele, indiferent de numele celor care le conduc, germani, slavi, latini sau anglo-saxoni, se învrăjbesc între ele pentru supremaţie şi se coalizează împotriva propriilor popoare ori de câte ori acestea, cu cuţitul la os sau conştiente de ele însele, vor să schimbe regula nedreaptă a jocului. Şi aşa va fi mereu, în maniera Jules Favre, manipulatorie. Şi că niciodată până acum n-a ieşit mai clar în evidenţă că filistinul burghez, ca şi seniorul feudal de odinioară, se consideră în drept – în dreptul legii pe care el a ticluit-o – să folosească orice armă împotriva plebeului, în timp ce faptul că plebeul are în mână o armă constituie o crimă… Şi s-a oprit ca să zică: mi s-a uscat gâtlejul. Şi-am coborât. Lenchen tocmai îl jumulea de penele rămase, puţine la număr, pe omuleţul pregătit să răspundă la orice întrebare din lume, adică nu există în lume atâtea întrebări câte răspunsuri avea el, şi spunea: adică tu Laryosule ai pune biciul pe om şi eu să te plătesc pentru asta? Ţi-am dat o bere că sunt eu bună, nu fiindcă o meriţi. Şi-a şters mâinile de şervetul prins în brâu, a dat drumul la ţâşnitoare în două halbe şi mi-a deschis uşa continuând să-l înfrunte pe Lary. Lui Mohr nu-i venea să creadă: cum adică, s-a mirat, Lenchen ţi-a dat berea fără să protesteze? Vezi, Herr Redaktor, monstrul ăla de medic a făcut totuşi o faptă bună; ştii cum se zice: fereşte-te de greci chiar dacă-ţi aduc daruri; ăsta e mai mult decât grec, e turc; îl cheamă Stieber, din mamă armeancă; îmi recomandă plimbări lungi, călărie, scrimă, să beau doi litri de bere neagră de cea mai bună calitate şi nu-mi dă mai mult de-o lună de viaţă. Adică pe-aproape. Prosit! Şi-a şters spuma de pe buze cu limba şi a citat un pasaj din Tacitus: Şi a doua zi după acea luptă îngrozitoare şi chiar înainte ca ea să fi fost pe deplin terminată, Roma, ticăloşită şi depravată, a început să se tăvălească din nou în mocirla desfrâului care îi distrugea trupul şi îi pângărea sufletul – alibi proelia et vulnera, alibi balneae popinaeque (aici încăierări şi vărsare de sânge, dincolo oameni în băi şi în cârciumi). „Au dat foc”, striga nobilimea din saloane, comunarzii sunt nişte incendiatori, iar guvernul de la Verasilles după ce striga la rândul său „au dat foc”! – şoptea slugilor din presă, până în satele cele mai îndepărtate, să se văicărească şi să-i incrimineze pe aceşti „incendiatori de profesie”. Şi filistinii cu zorzoane în titluri şi conturi obeze în bănci priveau cu satisfacţie, la adăpostul cuvântului de ordine plecat de la Versailles, summumul civilizaţiei mondiale, procesiunile în care martirii revoluţiei erau îngropaţi de vii, iar altăddată se revoltaseră când, aşa cum de veacuri şi ei otrăveau fântânile în calea duşmanului, comunarzii dădeau foc averilor celor care-i împroşcau cu obuze…
Tussy deschise uşa doar pe jumătate; se îmbrăcase fistichiu, dar elegant, c-un chimono din caşmir şi pantofi la modă cu baretă, şi a spus; Mohr, plec să depun nişte scrisori, mai am câteva treburi şi revin; ai nevoie de ceva? Şi Mohr a zis: te duci să anunţi iminentul meu deces? Ultimul cuvânt a lovit în uşa închisă. Plânge, am spus şi Mohr a zis: asta am vrut. Într-una din scrisorile ei Tussy îi transmitea o rugă fierbinte : Iubitul meu Mohr, scria ea, vreau să te rog ceva, dar mai întâi să-mi promiţi că nu te vei mânia. Vreau să ştiu, dragă Mohr, când îl voi putea vedea din nou pe Lissagaray. Mi-e atât de greu că nu-l pot vedea deloc. Am făcut tot ce-am putut ca să am răbdare, dar e atât de greu şi nu cred că voi putea răbda multă vreme. Nu-ţi cer să spui că poate veni aici. Nici n-aş dori-o, dar n-aş putea oare, din când în când, să fac o mică plimbare cu el? Îmi dai voie să ies cu Utin, cu Frankel, de ce nu şi cu el? De altfel, nimeni nu se va mira să ne vadă împreună, întrucât toţi ştiu că suntem logodiţi… Când eram atât de bolnavă la Brighton (într-o săptămână mi s-a întâmplat să leşin de două-trei ori pe zi), Lissagaray a venit să mă vadă, şi de fiecare dată m-am simţit mai puternică şi mai fericită, mai în stare să duc povara destul de grea care apasă pe umerii mei. E atât de multă vreme de când nu l-am văzut şi încep să mă simt nenorocită, deşi fac tot ce-mi stă în putinţă să mă ţin tare, să fiu bine dispusă şi veselă. Dar nu mai pot. Crede-mă, dragă Mohr, dacă aş putea să-l văd din când în când, ar fi mai mult decât prescripţiile doamnei Anderson la un loc – ştiu asta din experienţă. În orice caz, iubite Mohr, dacă nu-mi este îngăduit să-l văd acum, n-ai putea să-mi spui când când voi putea? Ar fi ceva la care să mă gândesc şi dacă data n-ar fi atât de incertă, aşteptarea ar fi mai uşor de suportat. Iubitul meu Mohr, te rog să nu fi supărat pe mine pentru că ţi-am scris, şi iartă-mă c-am fost atât de egoistă şi te-am necăjit din nou! A ta, Tussy… Aceasta e numai „entre nous”. Tăcea el şi tăceam şi eu, tăceam amândoi; scăpam din noi ca să ne întrebăm ce simte celălalt tăcând. Cerul se limpezise după ploaie, o vreme s-o lingi nu alta, când şi când câte un norişor alb se destrăma străpuns de o rază de soare şi-atunci obrazul lui Marx primea umbra trecătoare şi din portocaliu se colora în mov, culoarea lavalierei. Lary revenise şi striga în dreptul ferestrei, ca s-audă Mohr: „Lenchen, slujnică netrebnică, vei plăti, nesimţito, nu alungi un fost ostaş al majestăţii sale! Toţi veţi plăti, nenorociţilor!”… Fiara din Lord se trezi şi dădu drumul unui iureş de lătrături care stârni pe dată lumea câinilor din cartier, în timp ce vocea lui Lary se stingea sub puterea paşilor săi tot mai nesiguri. Liniştea reveni în cartier şi Mohr a spus: nu mi s-a părut că berea lui Lenchen ar avea cine ştie ce calitate neagră. Să fie primită, totuşi! După ultimul norişor alb, cerul a început să se întunece parţial şi aproape din senin începură să cadă, iar, picături de ploaie. Câteva ajunseră pe pervaz şi Marx le primi cu bucurie de copil: cărămidă nouă, dă doamne să plouă! Dacă totuşi coteţul nu se inundă, zicea, îl voi răsplăti pe meşter fără să-l mai trec prin camera supliciilor lui Lenchen. Fostul ostaş al majestăţii sale are dreptate, nenorociţii de azi au scoborât din elita de ieri şi invers, nenorociţii de ieri urcă în elita de azi; ura între ei, însă, rămâne constantă… Pe fereastră, o parte din nenorociţii de ieri urcaţi în elita de azi se baricadaseră în vilele de peste drum, înconjurate de garduri înalte de zid şi acoperişuri de ardezie strălucitoare. Ce e omul altceva decât o curgere de la naştere la moarte, nicio clipă acelaşi? A-l fixa într-unul din momentele curgerii e ca şi cum ai strânge apa-n pumn. Tussy a intrat să ne spună că Lary face tărăboi în târg, în faţa poştei, şi că, dacă ţinta răbufnirilor lui a fost la început Lenchen, acum îşi varsă năduful pe Mohr, că Mohr i-a promis bani şi-a pus-o pe servitoare să-i dea bere ca să-l îmbete şi să uite de datorie, şi că-l dă în judecată pe Mohr pentru instigare la biciuire şi folosirea abuzivă a titlului de doctor, aţi mai văzut voi doctor nebun, zicea, poate n-aţi văzut ce-are-n picioare, cipici de clovn, şi pe cap fes cu ciucuri şi-n loc de vestă poartă pieptar din piele de câine, şi din comunist nu-l scoate, c-a văzut în casă, nu ca alţii, el a văzut cu ochii lui, manifestul partidului comunist cât peretele de mare, că Mohr l-a pus să jure că dă foc la o tablă de şah şi asta nu poate rămâne aşa, nu suntem în Comuna din Paris; Marea Britanie este regat şi el a servit ţara în slujba majestăţii sale şi nu va pune geană pe geană până nu-l alungă din ţară pe canibalul comunist, incendiatorul. Şi Mohr i-a spus lui Tussy că dacă trece pe la bucătărie să-i amintească lui Lenchen că medicul i-a prescris un litru jumate de bere neagră din aia cea mai tare. Se pregăteşte să ia lecţii de călărie şi scrimă şi e bine să ştie că el e solidar sută la sută cu clasa muncitoare chiar şi când clasa muncitoare e beată şi anticomunistă. Şi mă-ntrebam de ce Mohr era Mohr şi Lary era Lary, neamţ şi englez, şi lumea îi înghite pe amândoi de-a valma şi rămâne lume, şi-am admis că amândoi practicau umorul, fiecare în felul său…
Nu uitaţi, prima formă a romanului poate fi achiziţionată de la:
Librăria Eminescu, Bucureşti
Bdul Regina Elisabeta nr 16
021-3142383
Librăriile Cărtureşti
www.elefant.ro
www.librarie.net
www.bookland.ro – libraria online BookLand şi Caravana BookLand
Editura eLiteratura: strada Vasile Lascăr nr 5-7, etaj 6, sector 2
Luni -Vineri, 10-17, telefoane 021 312 8212, 0722156408;
e-mail: office@epublishers.info (cu reducere de preţ)
Palatul Naţional al Copiilor – Standul de carte EPUBLISHERS din holul central – Bdul Tineretului nr 4
De asemenea, comandând cartea direct la editură, puteţi cumpăra două romane de Nicolae Cristache – „Un erou blestemat” şi „ A doua venire” la preţul de numai 30, în loc de 51 de lei.
http://www.coresi.net/eLiteratura-net/nicolae-cristache-a-doua-venire/index.html
