Acasa > Articole > Presa > A doua venire (XIII)

A doua venire (XIII)

Azi, un fragment din capitolul XIII al romanului „A doua venire” scris de de Nicolae Cristache.

Am schimbat vorba şi-am zis: am dat cu ochii peste o scrisoare semnată „Ciudatul”. Începea cu „Dragă domnişoară Lilliput”. Dumneavoastră sunteţi „Ciudatul”…

Jos, cineva robotea în faţa porţii; buşituri de balerci descărcate şi altele încărcate, şi, vorba lăptarului, a mai rămas una, o iau data viitoare, ai grijă să fie gata! Zgomotele astea aveau asupra lui Mohr efectul clopotelor pentru enoriaşii obişnuiţi să cântărească urcarea zilei după numărul de lovituri. Lăptarul nu întârziase şi lumea curgea în datinile ei.

Aşa e, a zis, eu sunt. Adică el era „Ciudatul”. Mezina urma să împlinească 10 ani – vârstă exorbitantă ! – şi pentru ca evenimentul să fie consemnat îşi pusese-n căpşor să dea o petrecere. Şi l-a invitat şi pe el. Cu invitaţie scrisă. Pe plic scria: „Doctorului în filosofie proastă, Karl Marx”. Ca să vezi, he-he, ştrengăriţa! Provocarea ei mă îndemna la joacă. Am ridicat mănuşa. Aveam pe-atunci patruzeci şi şapte de ani. De-atunci am repetat scrisoarea aceea de atâtea ori, la cerere, fireşte, ca să amuz societatea, încât o ştiu pe dinafară. E haioasă!… Dragă domnişoară Lilliput, îi scriam, am fost oarecum surprins când am primit o invitaţie de la o ştrengăriţă complet necunoscută mie… O anunţam că, după ce m-am convins că ştrengăriţa era o persoană respectabilă şi că avea un stil unic în care îşi rezolva treburile cu furnizorii – n-avea leţcaie pentru petrecere! – mă voi folosi bucuros de această invitaţie rară de a ajunge la bucatele ei.

În curte, Lenchen se războia cu una dintre balerci. Mohr s-a întrerupt ca să spună: vezi dumneata, Tussy e jos? Lenchen are nevoie de ajutor. Tussy era jos, doar că legăturile capacului erau deteriorate şi laptele, la fiecare ridicare, ţâşnea afară.

Păcat, a zis Mohr, că data viitoare nu vei fi aici; întânirea lui Mohr cu lăptarul va fi antologică. Aşadar, eram de acord să particip la petrecerea ei şi o rugam să nu neglijeze băuturile, aşa cum au prostul obicei domnişoarele… Şi că, întrucât aud ceva mai prost cu urechea dreaptă, ar comite o faptă creştinească dacă ar aşeza pe partea mea surdă pe unul dintre cei mai plicticoşi tineri, de a cărui societate cred că nu duce lipsă nimeni. Îi lăsam, totuşi, plăcerea de a plasa la stânga mea pe cea mai frumoasă doamnă dintre oaspeţii ei. Şi tot aşa… Am deprinderea, mai ziceam, de a mesteca tabac, de aceea vă rog să-l aveţi pregătit. Şi că, mulţumită relaţiilor mele anterioare cu yankeii, m-am obişnuit să scuip – aşa că sper să nu lipsească scuipătoarele şi că, dat fiind că am obiceiuri destul de libere şi această atmosferă englezească înfierbântată şi înăbuşitoare îmi este foarte antipatică, asistenţa să se aştepte să apar într-un costum care va aminti de costumul lui Adam; sper că musafirele vor apărea îmbrăcate în acelaşi mod. Pe curând, mica şi împieliţata mea ştrengăriţă necunoscută. Dr.Ciudatul. Aşadar, ciudatul!, am zis. Aşadar, ciudatul!, doar că pe sensul opus celui pe care-l aşteptai. Deşi există şi acela. Nu chiar aşa, dar cu înţelesul ăsta, de căpcăun şi canibal comunist… Avea buzele uscate; efortul de a le umezi i-a adâncit cutele din sprânceană în sprânceană. Şi-a descheiat vesta şi l-am văzut cum nu mi-l închipuiam – doar piele şi oase sub cămaşa care-i cădea peste piept ca pe un umeraş. Bolile toate de care suferise îl roseseră fiecare pe partea sa până mai rămăsese din el doar structura de bază.

Intrând, Tussy l-a văzut pe Mohr livid şi a căutat spre mine, să afle de pe faţa mea ce s-a-ntâmplat. Mă îndoiesc că a putut citi ceva ca lumea; a zis, ca şi cum totul era cum trebuie să fie: Mohr, am venit să-l iau pe „ţeposu”, nu te superi! Nelson e din nou în grevă. Nelson era celălalt arici al casei, n-avea nici măcar un an. Se născuse jucăuş, neastâmpărat şi independent. Cât era de mic, el era şeful. Căutase ceva care să fie doar al lui, cum ar fi un ghiveci pentru culcuşul său singur. Reclamaţiile vecinilor curgeau în flux continuu şi-n cadenţe egale: Nelson distrugea tot ce nu putea salva. Inclusiv unul din ochii săi. Copiii cartierului i-au pus gând rău şi urmând principiul biblic însuşit în familie, ochi pentru ochi, l-au bătut până l-au lăsat ca pe Nelson, amiralul, cu un singur ochi. Amănuntul că amiralul rămăsese fără ochiul stâng, iar ariciul fără cel drept nu mai conta: victima s-a pricopsit cu un nume celebru. A fost momentul când Nelson n-a vrut să mai ştie de nimeni, nici chiar de aghiotantul său supus, locotenentul „ţeposu”. Şi s-a ataşat de o fiinţă schiloadă ca şi el, „trei lăbuţe” – o pisicuţă călcată pe spate de roata unei trăsuri; roata se desprinsese de corpul trăsurii şi pisicuţa n-a mai avut cum se feri de namila care călca peste orice se nimerea să apară în goana-i ameţită. Nelson prindea efemeridele de noapte şi le-mpărţea egal cu „trei lăbuţe”, în realitate două lăbuţe şi jumătate; pisicuţa abia se putea târî. Gelos, „ţeposu” a-nceput să-l evite; până-ntr-o zi când „deşteptuţa” i s-a înfăţişat aducându-i cel mai gras fluture de noapte din câţi există. I l-a dat şi, nu după multă vreme, „ţeposu” porni spre culcuşul lui Nelson. De-atunci, când Nelson refuza să mai mănânce, Tussy înţelegea că acesta este semnul prin care anunţă că-l vrea pe „ţeposu”. „Deşteptuţa” a interpretat anapoda venirile şi plecările intempestive ale lui Tussy, nicidecum ca semnale din partea lui Nelosn; le-a dat înţelesul pe care oamenii îl dau dragostei cu forţa. Înţelegea să care doar ea darurile lui Nelson, implicit chemările acestuia. Şi când Tussy s-a aplecat pentru a-l căuta pe „ţeposu”, deşteptuţa a fost mai rapidă şi a pişcat-o de deget. Proasto!, a apostrofat-o Tussy, eşti o „deşteptuţă” proastă! Aşa, aşa!, bolborosea Marx. E o deşteptuţă proastă!Tussy m-a privit; umbra supărării cu reflexe întunecate, verzi, culoarea ochilor ei, îi acoperea faţa; şi-a zis, arătând către Mohr: somnolează; de obicei are coşmaruri…

– Vreţi să-l cunoaşteţi pe Nelson?, a adăugat.

Am urcat aşa cum coborâsem, în vârful picioarelor, şi-n uşa de la parloar ne-am oprit. Precauţiunea noastră era inutilă; tot ce se petrecea în casă, indiferent câte uşi erau închise, Lenchen auzea şi vedea, şi doar considerente ce ţineau de înţelepciune o îmboldeau să se prefacă. Uşa de la bucătărie s-a întredeschis cât o tăietură de cuţit şi aşa a rămas. Ca pe vremea când familia Marx aştepta portărelul şi ea, Tussy, asculta pe la uşi. Familia nu mai găsea ieşirea la liman şi hotărâse să-l lase pe neînduplecatul proprietar să-i vândă mobila, apoi să-i găsească drăguţei de Lenchen alt loc de muncă şi ei să se mute într-o cameră-cazarmă cu chirie de 3 shilingi pe săptămână. Avea opt ani.

Salvarea a venit de la uşa întredeschisă cât trebuie şi de la gura ei mare, cât era ea de mică. Cea mai iubită fiică, Jenny, avea 19 ani. Următoarea, Laura, 18. Amândouă urmau să se angajeze ca guvernante. Gura ei mare a vorbit şi-a spus: „atunci plec şi eu!” N-a mai plecat nimeni.

Şi dacă eu am ucis pe cineva. Mă fixa cu privirea şi mă tutuia. Sincer, ai ucis pe cineva?, a repetat. Nu mă slăbea cu privirea. Nu te teme, curge apa, Lenchen n-aude. Am închis ochii. Mă prefăceam că am înţeles jocul la care eram chemat să particip şi mă prefăceam că mă gândesc. Am negat din cap. Nici eu, a zis. Sfredelea ceva în mine. A continuat pe acelaşi ton: dacă ai iubi o femeie, tare-tare, care ar fi lucrul cel mai important pe care l-ai face pentru ea?

Ea se gândea la Lissagary al ei, eu la ea. Cum să-i spun că iubesc o femeie care e-n altcineva şi care nici această altcineva nu e reală – şi-am zis: nu ştiu, aş păstra taina şi taina asta, adică iubirea asta ar muri definitiv odată cu mine, eu ştiind că ea va muri tragic… Răspunsul meu, deşi o contraria, n-o satisfăcea. Ai răpi-o, domnule, asta vreau să ştiu. Lissagaray nu încercase s-o răpească. Şi eram sigur, dacă ar fi încercat, ea n-ar fi cedat. N-ar fi cedat, dar ar fi vrut să ştie dacă măcar până la urmă va încerca…

– N-ai iubit niciodată, a fost concluzia ei. Să zicem că totuşi ţi se va întâmpla până la urmă şi vei iubi, te-ai culca cu alte femei?

Eram pe post de cobai în ipostaza Lissagaray. Am dat răspunsul pe care viaţa îl dăduse deja de miliarde de ori.

– Da!

Dădeam din colţ în colţ. Şi ea după mine. Nu mă lăsa şi-a zis: adică v-aţi culca cu alte femei – reluase adresarea reverenţioasă – deşi iubiţi tare-tare?

Nu ştiu, credeţi-mă, i-am răspuns pe acelaşi ton, nu vreau să continui discuţia… Mai ştiţi ceva de domnul Lissagaray? Şi ea a zis scurt: am rupt logodna.

Iubindu-l cu disperare? Rupsese logodna iubindu-l pe logodnic cu disperare? De ce o făcuse?

De ce am făcut-o?, a zis. De ce am făcut-o?… Nu întâmplător te-am întrebat dacă ai omorât pe cineva. De ce am făcut-o? Dacă aş fi făcut-o, l-aş fi ucis pe Mohr. L-aş fi terminat. Era perioada când Mohr trăia ca un boxer căzut la podea. Toată lumea lovea în el. Era acuzat că ar fi fost iniţiatorul, cel care a gândit Comuna din Paris. Internaţionala lui se autodizolva. Presa parcă înnebunise. Îl prinsese incapabil să mai aibă replică şi lovea în el din toate poziţiile. L-am surprins citind din Das Kapital. Partea moale a obrazului din dreptul nării pulsa ca la broscuţe. M-auzise intrând, dar nu mă vedea. Ochiul stâng i se micşorase sub pleoapa cazută. Ceva asemănător am mai văzut la mama lui Lenchen, cu puţin înainte de a muri. Lăcrima continuu, deşi nu plângea. Dacă-i spuneam să-şi şteargă ochiul, în clipa imediat următoare, dacă nu simultan, ochiul se umezea la loc. Mohr, după aceea, n-a mai avut curaj să citească nimic din ce scrisese. Când Lissagaray i-a trimis manuscrisul său despre Comuna din Paris la care participase ca un erou, Mohr i s-a dedicat cu totul. Lissagaray are un stil simplu, sincer, ca o poveste. Mohr nu s-a îngrijit de niciuna din traducerile cărţilor sale cum s-a îngrijit de lucrarea lui Lissagaray. Iată, zicea, faptele aşa cum au fost; nimic autobiografic, nimic patetic! Din nefericire, oamenii vii, comunarzii care se refugiaseră în Anglia nu semănau deloc, aşa credeau Mohr şi Generalul, cu cei care muriseră. Viii, ziceau, au fugit, n-au participat cu adevărat la evenimente. I-a interesat să-şi salveze pielea.

La bucătărie, apa a încetat să mai curgă. Tussy s-a oprit s-asculte încotro o apucă liniştea. Lenchen, se vedea treaba, îi privea pe refugiaţi ca pe nişte paria, pierde-lume. Ca şi Mohr. Pentru Tussy sărmanii refugiaţi erau cei mai fumoşi oameni din câţi cunoscuse. Să-ţi învingi durerea, zicea, şi să înfrunţi moartea o noapte este curaj, eroism. Să trăieşti oră de oră, ani îndelungi, ca martir este măreţ. În starea asta era Mohr când s-a hotărât să scrie din nou. A scris ceea ce Generalul a numit „Critica programului de la Gotha” dintr-o răsuflare. L-am citit în manuscrisul pe care, ca de fiecare dată, îl transcria mama. Era plicticos. Academic. Nu m-a captivat, aşacum se întâmplase până atunci cu orice scriere de-a lui. Şi-a dat seama şi a deversat. Pe bună dreptate. „Critica Programului de la Gotha” era cartea sa de rugăciune. Liebknecht, ca şi mine, nu gusta cărţile de rugăciune. Nu-ţi pot descrie starea lui Mohr. Ştia că-şi transpusese crezul în psalmi ca lacrima. Şi era neînţeles. Şi n-a mai crezut nici el. Şi n-a mai crezut toţi ani ăştia din urmă. Doctorul Kugelaman i-a spus-o de la obraz. Treaba dumitale e să să scrii ceea ce gândeşti. Ceea ce vezi. Nicidecum să dai soluţii politice. Soluţiile politice sunt ale birocraţiei filozofiei. Venită din partea unui discipol necondiţionat, remarca a căzut ca un trăsnet. Mohr nu mai ştia cine este. Putea fi răsturnat la pământ şi de o boare neînsemnată. Dacă l-aş fi urmat pe Lissagaray, ultimul contrafort care-l ţinea în viaţă ar fi fost smuls ca o buruiană uscată…

Nu uitaţi, prima formă a romanului poate fi achiziţionată de la:
Librăria Eminescu, Bucureşti
Bdul Regina Elisabeta nr 16
021-3142383
Librăriile Cărtureşti
www.elefant.ro
www.librarie.net
www.bookland.ro
– libraria online BookLand şi Caravana BookLand
Editura eLiteratura: strada Vasile Lascăr nr 5-7, etaj 6, sector 2
Luni -Vineri, 10-17, telefoane 021 312 8212, 0722156408;
e-mail: office@epublishers.info (cu reducere de preţ)
Palatul Naţional al Copiilor – Standul de carte EPUBLISHERS din holul central – Bdul Tineretului nr 4
De asemenea, comandând cartea direct la editura puteţi cumpăra două romane de Nicolae Cristache – „Un erou blestemat” şi „ A doua venire” la preţul de numai 30, în loc de 51 de lei.
http://www.coresi.net/eLiteratura-net/nicolae-cristache-a-doua-venire/index.html
 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.