De Paşti, Nicolae Cristache vă dăruieşte un fragment din capitolul XII al romanului său „A doua venire”.
Am întrebat-o pe Lenchen dacă aşteaptă musafiri şi-a zis; da, da, musafiri; oamenii pe moarte, Herr Redaktor, nu au căutare; cu deosebire căpcăunii; că atâta ură nu s-a mai pomenit pe pământ. O să vină Generalul după ora două. De ce întrebaţi? Am arătat spre ceştile de porţelan, desigur rare, probabil pentru musafiri de vază. Ce vază? Nicio vază. O sâcâiam şi nu-şi ascundea necheful pentru discuţii. Şi dacă am insistat, şi-a şters mâinile cu un prosop vechi, şi-a aranjat platca albă de deasupra şi în continuarea şorţului, şi-n timp ce strecura ceaiul, mi-a turuit la repezeală o întâmplare din care am înţeles că Marx avea idee despre lumea de vază doar din cărţi, hârţoagele lui şi ceea ce cunoscuse în copilărie, mai ales în casa socrilor săi cu rang nobiliar; fratele vitreg al doamnei Jenny, Ferdinand von Westphalen, a fost un timp şi ministru de interne, restul erau nume şi numele astea erau amestecate într-o pălărie de unde Marx scotea o clasă, clasa capitaliştilor, la fel de concretă ca şi aia de proletariat. Şi una şi cealaltă erau teorii pentru Mohr. Ea le zicea mofturi-Mohr. Mohr îşi dă şi haina de pe el oricui are nevoie, proletar sau burghez. Nu te întreabă, mă, tu eşti proletar ori burghez. S-a-nrăit lumea, Herr Redaktor. Pe vremea mea erau descreieraţi doi-cinci-zece – azi nu-i mai deosebeşti…
Era prin 1867, nu era sigură însă, ar fi putut fi chiar ’68, Mohr se întorcea de la Hannover la Hamburg – ţinea minte amănuntul acesta, întrucât el nu spunea Hannover şi Hamburg, ci Haş-Haş, adică de la Haş la Haş. Şi nu o dată. De câte ori istorisea întâmplarea, tot aşa zicea: de la Haş la Haş… Că după două zile de la Haş la Haş, traversa Canalul Mânecii spre Anglia. Fu acostat şi reţinut în compania ei de o tânără şi frumoasă doamnă care n-avea altă dorinţă decât să ajungă de la Londra direct la Weston-super-Mare. Doar că era duminică şi pentru că hamalii nu lucrau duminica, Mohr s-a oferit galant să-i care bagajele, nu puţine şi deloc uşoare. A condus-o, bineînţeles, la o gară greşită – Mohr era renumit pentru lipsa spiritului de orientare. Apoi, la cea bună, la celălalt capăt al Londrei. Hamal de lux. Dar deloc gâfâîitor, aşa de captivat era de femeiuşca aceea. Aici au constatat că următorul tren spre Weston -super – Mare pleca abia peste şase ore. Credeţi că a lăsat-o acolo şi s-a-ntors la treburile care-l aşteptau acasă, nu puţine? Au petrecut toată după-amiaza împreună. Mohr nu explică de ce a fost nevoie s-o urce şi-n tren. S-au plimbat prin Hyde Park, au mâncat îngheţată şi-au sporovăit foarte încântaţi unul de altul. Abia după trecerea unui timp considerabil, Mohr a aflat că tânără agreabilă era Fraulein Elisabeth von Puttkamer, nepoata lui Bismarck. Exploatatoare get-beget. Aşa cunoscător de lume bună era Mohr, a încheiat Lenchen. Şi că la ei veneau în vizită şi cei din lumea bună, de ce nu? – nu-i întreba din ce lume sunt; erau domni şi ăia de vază şi ceilalţi, toţi învăţaţi şi învăţaţii, ştiţi şi dumneavoastră, dacă nu sunt în Paralament, se îmbracă second hand rubbisk. Dar cei mai mulţi erau muncitori cu politica…
Am revenit sus, cu ceşcuţa de ceai după mine. Marx renunţase la fularul de caşmir care-i proteja grumazul şi-l înlocuise cu o lavalieră care se potrivea ca nuca-n perete cu cipicii din petice de stofă, viu colorate – creaţie unicat Tussy. Schimba dintr-o mână în cealaltă pipa cu ţigara, fără nicio pornire de a folosi vreuna. A fost de acord că foloseşte termenul de burghezie cu rost didactic – n-am nimic în mod special cu niciun burghez, a zis. Unul dintre aceştia, Mountstuart Elphinstone Grant Duff, de pildă, este un gentleman exact cum îmi plac mie oamenii. Ochi deschişi, minte limpede şi suflet cuprinzător.
Grant Duff se întâlnise cu Marx pentru a satisface curiozitatea fiicei celei mari a reginei Victoria a Angliei, mama împăratului Wilhelm al II-lea. Şi ce-i chiar îngrozitor, Herr Redaktor, continuă el, e că mă înţeleg de minune cu cei din lumea pe care vreau s-o distrug şi deloc sau aproape deloc nu ajung să comunic, să stabilim o linie de contact, cu cei cu care vreau s-o populez pe lumea asta. Aceştia au doar convingeri deneschimbat. Desigur, şi-ntr-o parte şi-n cealaltă există şi aşa şi aşa. Nenorocirea e că nu-i pot cuprinde pe toţi.
Excelenţa sa Mountstuart Elphinsone Grant Duff observa în scrisoarea trimisă fiicei celei mari a reginei Victoria că Marx este fără îndoială un om cult, chiar erudit, şi că are o gândire pozitivă, întrucâtva cinică. Şi nicidecum nu are expresia unui căpcăun, aşa cum îl descriu poliţia şi presa ostilă. Manifestă un interes viu pentru gramatica comparată, fapt care l-a determinat să se ocupe de slavona veche şi de alte studii extravagante. Are un umor caustic şi în niciun caz, fie că o doreşte sau nu, nu el va fi acela care va da lumea peste cap. Ideile sale sunt prea romantice pentru a fi primejdioase…
Aşa zice Duff? Că nu eu voi fi acela care va da lumea peste cap? Că lumea n-are nevoie de ajutorul meu ca să se dea peste cap? Mare nătărău! Chiar aşa a zis, că lumea n-are nevoie de ajutorul meu ca să se dea peste cap!, îşi aduse el aminte. Mare nătărău! Mare de tot!
Aveam deja o părere sintetică – Mare Nătărău!-, asupra domnului Mountstuart Elphinsone Grant Duff şi am aşteptat să facă ceva cu pipa pe care, dacă o mai învârtea mult, ar fi rupt-o.
– Ce e?, a zis
Nimic, am răspuns, să vă dau chibriturile? A negat din cap. N-aş înţelege nimic din ea (din pipă), dacă sunt agitat. Dă-mi-le, totuşi! I-am întins o cutie de chibrituri şi a durat mai bine de zece minute până a pregătit pipa. A pufăit din ea până s-a aşezat bine jarul şi-a zis arătând spre puga cu tutun: cu banii obţinuţi pe cărţile mele nu voi acoperi nici măcar ce-am cosumat pe viciul ăsta. Îl ardea să spună ceva ce n-ar trebui spus şi lungea momentul pipă. A fost rândul meu să-l încurajez:
– Ce e?
Ce e? He-he! M-ai ghicit. E că, întorcându-mă la istorisirea lui Lenchen cu Fraulein Elisabeth, Lenchen n-a spus tot. Fiindcă nu ştie tot. Apropo de discuţia noastră despre nostalgia unicităţii. Nostalgia asta are şi o componentă pozitivă. Ce nu ştie Lenchen este scrisorica pe care am primit-o de la numita doamnă, trimisă prin Liebknecht. Spun scrisorică nu din alint. Conţinea doar câteva propoziţii. Nu le-am mai spus; le redau cu aproximaţie. M-aţi apărat de mine însămi. Vă sunt recunoscătoare. Ferec în minte amintirea acelei zile. Sper să faceţi la fel. Şi încă două-trei vorbe cu iz convenţional, aristocratic.
Trăise domnişoara ceea ce trăisem şi eu, a zis. Şi se pare că şi dumneata. Asemănarea între poveştile noastre, Herr Nostalgie, este că amândoi ne-am interzis continuarea ispitei. Ne deosebim în motivaţiile pentru care am făcut-o. A fost, cum spui, un moment unic. Poate singurul moment când n-am mai ştiut de mine. Plonjasem în tinereţea mea agitată, idealistă, cu toată fiinţa. Eram iarăşi „dezordonatul”, cum îmi scria tata, „care rătăceşte fără noimă prin toate domeniile ştiinţei, care se lasă pradă meditaţiilor confuze la lumina slabă a unei feştile, un abrutizat în halat de savant şi cu părul vâlvoi, cu nimic mai breaz decât cel abrutizat la un pahar de bere, un om care fuge într-un chip demn de dispreţ de oameni şi ignoră orice bună-cuviinţă, – ba chiar orice consideraţie pentru propriul său părinte, care reduce arta de a se purta în lume la traiul dintr-o cămăruţă murdară, în a cărei dezordine clasică scrisorile de dragoste ale lui Jenny şi sfaturile bine intenţionate şi scrise poate cu lacrimi ale tatălui sunt folosite pentru aprinsul pipei, dacă nu cumva, din cauza unei dezordini şi mai lipsite de răspundere, ajung pe mâna unei terţe persoane”. Bătrânul meu tată, mult mai tânăr decât mine astăzi, era covârşit de tristeţe şi pentru a rămâne necruţător cu mine se întărea cu pilule recomandate de medic. În pofida tuturor sfaturilor sale, domnişorul, adică eu, cheltuia într-un an aproape 700 de taleri, de parcă la noi ar ploua cu aur, îmi scria, în timp ce cei mai bogaţi nu cheltuiesc nici măcar 500 de taleri. Nu cheltuiam, nici nu risipeam, dar cum putea un om care construia săptămânal noi sisteme şi le distrugea pe cele vechi să fie atent la asemenea fleacuri? Toată lumea mă păcălea şi numai cine nu vrea nu-mi băga mâna în buzunar. Tata privea cu teamă ascunsă la „demonul” din sufletul meu. Nu-l chinuia grija măruntă pentru reuşita carierei mele, ci presmiţirea vagă a durităţii unui caracter care era cu totul străin firii sale molatice. Voiam să am o discuţie cu dânsul despre „schimbătoarea şi agitata mea stare de spirit şi asta o puteam face doar în duioasa apropiere a lui, doar acolo, acasă, puteam astâmpăra fantomele stârnite. Tata mi-a refuzat neînduplecat permisiunea de a mă întoarce acasă. „Să vii în acest moment aici ar fi o absurditate, îmi scria. Ştiu, ce-i drept, că nu-ţi pasă de prelegeri – pe care, probabil, le plăteşti totuşi -, dar eu vreau să salvez cel puţin aparenţele; nu sunt de fel un sclav al opiniei publice, dar nici nu-mi place să se bârfească pe socoteala mea”. Tata, deja suferind, vedea înaintea sa, cum ziceam, „demonul”, pe care dintotdeauna îl bănuia în mine. Ei, bine, Herr Nostalgie, „demonul” nu era altceva decât inepuizabila mea putere de muncă şi, încă mai mult, necruţătoarea mea autocritică defăimătoare care făcea să amuţească glasul inimii atunci când mi se părea că ea greşeşte. Orele petrecute împreună cu Fraulein Elisabeth au fost mai fertile decât toate orele risipite în compania sufletului meu demonic. M-am întors în timpul demonic cu altă cunoaştere. Aveam de ales între voluptatea de a fi năzdrăvan viril în fluviul care te duce cu el sau a spune Stop! Mă privea cu ochii micşoraţi. Nici n-am băgat de seamă când izbutise să-şi aprindă pipa. Pufăia din ea cu voluptate. Şi a zis: acesta este punctul unde îţi propuneam să ne întoarcem. Căci Stop! înseamnă, nu-i aşa, aripile jos. Iar sfatul meu era să le ţii mereu ridicate. Exişti câtă vreme zbori. Zburând, prelungeam plăcerea de a curge, de a curge unde? Unde mă vărsam? Prin Stop! am ieşit din râu. M-am opus mişcării. Paradoxal, existam. Acest Stop! era ca o coloană zdravănă de voinţă şi determinare. Sprijinea în mine conştiinţa că nu mă dizolv, nu mă fluidizez. Demonicile mele porniri primeau identitate. Bună ori rea. Nu importă. Identitate. La un pătrar de veac din ziua în care mi-am unit viaţa cu Jenny a mea, îi scriam din Trier, unde mă dusesem la înmomântarea mamei mele, „Zilnic fac un pelerinaj la casa părintească a familiei tale, care mă atrage mai mult decât toate antichităţile romane, pentru că îmi aminteşte de zilele fericite ale tinereţii şi de vremea când a adăpostit comoara mea cea mai scumpă. De altfel, zilnic sunt întrebat de toată lumea „ce face cea mai frumoasă fată din Trier, regina balurilor”. Este al naibii de plăcut pentru un bărbat când vede că soţia lui continuă să trăiască prinţesă vrăjită în imaginaţia unui oraş întreg. Da, da… Herr Zbor, ne logodisem fără consimţământul părinţilor mei. Logodna a durat şapte ani nebuni. Păstrez în amintire multă simpatie şi recunoştinţă pentru Ludwig von Westphalen nu numai pentru că este tatăl soţiei mele, ci şi scumpul meu prieten părintesc. Ştia să recite de la început până la sfârşit cânturi întregi din Homer; ştia pe dinafară atât în engleză cât şi în germană cele mai multe din dramele lui Shakespeare. El ne-a fost favorabil şi şi-a dat asentimentul la logodna noastră deşi în ochii lumii fiica străvechii familii nobile de baroni încheia o mezalianţă. Coloana de care-ţi vorbesc, ridicată pe ruinele dorinţei de vagabondaj somnambulesc, mi-a fost de folos, m-a susţinut în împrejurările dramatice când nu mai ştiam cine sunt.
Nu uitaţi, prima formă a romanului poate fi achiziţionată de la:
Librăria Eminescu, Bucureşti
Bdul Regina Elisabeta nr 16
021-3142383
Librăriile Cărtureşti
www.elefant.ro
www.librarie.net
www.bookland.ro – libraria online BookLand şi Caravana BookLand
Editura eLiteratura: strada Vasile Lascăr nr 5-7, etaj 6, sector 2
Luni -Vineri, 10-17, telefoane 021 312 8212, 0722156408;
e-mail: office@epublishers.info (cu reducere de preţ)
Palatul Naţional al Copiilor – Standul de carte EPUBLISHERS din holul central – Bdul Tineretului nr 4
De asemenea, comandând cartea direct la editura puteţi cumpăra două romane de Nicolae Cristache – „Un erou blestemat” şi „ A doua venire” la preţul de numai 30, în loc de 51 de lei.:
http://www.coresi.net/eLiteratura-net/nicolae-cristache-a-doua-venire/index.html
