Acasa > Articole > Presa > A doua venire (XI)

A doua venire (XI)

Astăzi, fragment din capitolul XI al romanului „A doua venire”, de Nicolae Cristache.

Vorbea rar, cu întreruperi lungi. Alegea din gânduri pe acelea pe înţelesul meu. Resursele naturale, zicea, se vor epuiza, proces natural firesc… proces natural firesc! Se agăţa de ultima vorbă ca să se menţină pe firul logicii. Sărăciei de resurse, întreb eu, i se va împotrivi spre salvare, cine? Cine i se va împotrivi sărăciei întru salvare? Vezi şi dumneata cine, a răspuns tot el, coborând vocea: o lume divizată în elite şi noroade. Omul împotriva omului, individul privat împotriva individului privat. M-am îndepărtat de fereastră ca să-l pot auzi mai clar. Chemată, zicea, la solidaritate, pentru a se opune prăbuşirii, societatea lumii se va prezenta la apel înjunghiindu-se, înşelându-se, minţindu-se. Se salvează cine poate… Încercând să-şi mute partea de sprijin, s-a schimbat la faţă. Crede-mă, a continuat după o pauză de respiro, sunt neputincios, cum constaţi dumneata însuţi cu atâta discreţie. Mă raportez la ce cred eu că pot şi când să pot, ai văzut şi singur ce se întâmplă. Am gândit lumea ca un proces lung, Kugelmann are dreptate. Lacom şi grăbit, am vrut să trăiesc cu ochii mei cum ceea ce am gândit se adevereşte. Dacă aş fi credincios aş zice că Dumnezeu m-a pedepsit pentru trufia mea. Privesc în jurul meu şi zic, am greşit, mai privesc o dată şi văd cum corabia de nebuni se îndreaptă ca un somnambul spre ţinta doar de ea ştiută. Şi zic: n-am greşit. De ce am trăit? Cum să fi trăit? Îndoiala mă sleieşte de puteri şi-n sinea mea mă fac şi mai mic. De ce libertate? De ce onoare? Omul este efemer… Omul este efemer, a repetat, la ce-i trebuie onoare, la ce-i trebuie libertate? A tăcut. Nu se hotăra să meargă mai departe în echilibristică. Şi a zis: Importantă este Cetatea. Ne-au învăţat asta grecii antici şi i-am învins liberal. Nu spuneţi voi modernii că individul este mai presus de Cetate? Iată însă, ca să salvăm viaţa în forma ei umană trebuie să ne întoarcem la cetate. Bat câmpii, aşa-i? L-am asigurat că subiectul mă interesează, doar că nu răzbat dincolo de vorbe.

Mă frigeau tălpile de atâta stat în şezut; am eliberat strânsura şireturilor fără să mă vadă şi am putut să-mi mişc vârfurile degetelor. Mohr continuase să vorbească şi ajunsese la emancipare omului. Zicea că emanciparea omului în general este emanciparea de esenţă cămătărească a evreului, că atunci abia, Herr Curiosu, fiecare individ, cum spune Rousseau, poate redeveni parte a unui întreg. A cetăţii, cu alte cuvinte. Ca să fii liber, nu e de ajuns să proclami, ca existenţialiştii, „Eu sunt eu!” Trebuie să te elibereazi din găoacea egoismului, cum te-ai eliberat dumneata din amorţirea picioarelor relaxându-ţi şireturile – mă păcălise, doar se prefăcuse că nu vedea ce fac. Şi a conchis: libertatea particularului are ca sursă libertatea întregului. Când nemărginirea mea coexistă cu a dumitale doar pentru a fi solidare întru creşterea nemărginirii întregului…

Spuneam, dacă mai ţii minte, că societatea modernă nu e decât cabotinul orânduiri unei lumi ai cărei eroi adevăraţi au murit. Istoria trece prin multe faze până duce la groapă forma plagiată de viaţă. Ultima fază a unei forme istorice este comedia ei. Vezi cum a murit Imperiul Roman.

Un balot de nori negru-vânat acoperea cerul ferestrei; aerul din încăpere se răcori brusc. Schimbase chiar mirosurile. Începeam să cred că fereastra deschisă mai avea un rost. Trupul lui Marx exhala nuanţe fine de stricat. Asta, continua el, vorbind despre dispariţia lumilor, durează însă. Zeci, sute de ani. O structură socială, umană, arhitecturală, artistică, industrială, ca să treacă în altă structură trebuie să-şi epuizeze toate alternativele până ce ajunge să zorească înspre cea autentică. Se poate face paşnic? Eu nu cred. Lassale, prietenul lui Tussy şi al lui Liebknecht, zice că da… Nu-şi ierta foştii adulatori. Ştiu ei cum va arăta sfârşitul?, zicea. Câtă vreme nu cunoaştem sfârşitul totul este şi în acelaşi timp nu este, curge şi se duce… Şi a schimbat vorba. Nu voiam să ajung aici, a spus, dar te văd îndrăgostit, sau mi se pare că te-am văzut necăjit când am amintit de Tussy? Am fost răutăcios, crezi dumneata. Herr Îndrăgostitu, o fiică, un prieten n-au voie să strâmbe din nas când nu le place ceva în scrierile mele decât riscând să decadă din calităţile pe care le au, de fiică şi prieten.

Dur, ca atunci când ţii în tine un rău mic şi neevacuându-l devine mare, tot mai mare, până la explozie.

– Vi se pare că sunt îndrăgostit, am spus.

– Vai, vai, făcea.

Eşti îndrăgostit, nu nega, a zis. Ca un copil, căruia îi place să i se repete ceva ce-i gâdilă amorul propriu.

L-am rugat să nu mai glumească, a văzut ce păţeşte glumind; refuzam din decenţă chiar şi numai în glumă să vorbesc despre dragoste. Tussy era fosta mea colegă; aveam pretenţia ca un filozof ca el să priceapă o realitate simplă; cu fata lui, cu Tussy, nu mai aveam pic de îndoială, şezusem mână-n mână, ochi-n ochi, cunoşteam fiecare cută a gurii, buza de sus ca un arc războinic, apelam la întreaga-mi cantitate de prezenţă de spirit ca să nu dau în fantaxie. Ce dracu! Dar n-am zis-o. Şi mai era ceva: dacă aş fi avut de gând să mă-ntorc în timp şi să repar indecizia de atunci, fata aceea acum trebuia să fie bătrână, pe când Tussy era tânăra de-atunci. Simţurile nu înşală, cer şi plâng de nu le satisfaci cererea. Vă rog, am zis, haideţi să nu glumim, nu e de glumă! A trebuit, vrând-nevrând, să accept că asemănarea era totală, şi ce-i cu asta? Ce să fie? – se distra Marx în continuare. Trebuie să ştii că Tussy a avut două creiere. Avea doi ani când pretindea că are două creiere. Unul pentru fiecare din cei doi ani. Ce e sigur e că şi le folosea pe amândouă pălăvrăgind întruna. Zicea că surorile şi mama, şi Lenchen, şi eu suntem sclavii ei şi ne punea la treabă fără milă. Şi fiindcă se îmbolnăvise de tuse convulsivă proclamă starea de urgenţă şi decretă politica uşilor deschise pentru toţi cei peste 50 de copii de pe strada sa. Iar în situaţia de icter, asta pe când avea cinci ani, a declarat că a devenit chinezoaică, firesc, întrucât se îngălbenise, şi a cerut să i se facă pieptănătură chinezească. Renumele ei de bună gazdă era atât de răspândit, încât pentru vecini nu mai eram familia Marx, ci „ăi ai lu’ Tussy”. Se aşeza în pragul uşii cu o cană cu lapte şi o bucată de pâine, iar apoi alerga să se joace cu prietenii ei de pe stradă. Tot cam în perioada aia era convinsă că Abraham Lincoln nu putea să se descurce în conducerea războiului civil din America fără sfaturile ei şi îi scria epistole lungi în care îi dădea indicaţii cum să procedeze în situaţiile de război; eu le treceam pe curat şi mă prefăceam că le expediez; le mai am încă. Nu admitea că ar putea exista cineva care să n-o iubească. „Dragă unchiule, îi scria rudei sale din Olanda, deşi nu te-am văzut niciodată, am auzit atât de multe despre dumneata încât îmi închipui că te cunosc aproape, şi, deoarece nu voi avea prilejul să te văd, îţi scriu aceste rânduri, ca să te-ntreb ce mai faci. Eşti bine dispus? Eu sunt foarte bine dispusă, ca întotdeauna de Crăciun, care socotesc că e perioada cea mai veselă din an. Îţi doresc un an nou fericit şi îmi închipui că eşti la fel de bucuros ca şi mine că ai scăpat de cel vechi. Papa mi-a spus că eşti un mare politician, aşa că ne vom înţelege cu siguranţă. Ce părere ai despre cum merg lucrurile cu polonezii?- într-adevăr erau probleme acolo, nu ştiu de unde se informa – şi scria, eu, unchiuleţule, să ştii, ţin pumnii pentru polonezi, aceşti oameni curajoşi!… În ce priveşte problema daneză, unchiuleţule, eu consider fiecare dintre părţile în conflict la fel de rea ca cealaltă, ba poate şi mai rea”. Asta cu „ba poate şi mai rea”, mă dăduse gata. Considera fiecare dintre părţile în conflict la fel de rea ca cealaltă, ba poate şi mai rea!

Era perioada în care el se îndopa cu arsenic, medicamentul care l-a vindecat de carbuncule şi l-a-mbolnăvit de ficat. Când m-am dres cât de cât de ficat, a zis, am constatat că nu mai aveam leţcaie în casă… Zâmbeşti sau e de la răceală? Cum ţi se pare vinul? Doar că vinul nu era vin, ci un fel de pastă de struguri; foarte bun, am spus fals admirativ, ce înseamnă vechimea! Şi nu ştiam dacă sunt adormit sau dacă răceala în combinaţie cu pasta de struguri îmi extrăgea starea de trezie din mine. Totul era departe şi nedesluşit. Spune-i lui Lenchen să-ţi facă un ceai de gălbenele, m-a sfătuit el, e indicat pentru stările nici în căruţă, nici în teleguţă.

Şi-odată, când i-am povestit unui coleg care s-a aşezat lângă mine la masa de la cantină despre fata de la Oradea, întrebându-l dacă mai ştie ceva de ea, acesta a zis: o curvă, omule, ce te-a apucat? Sper că nu m-ai întrebat serios! N-avea dubii, nu m-a întrebat de numele de familie. Nu ştiam nici dacă reţinusem corect numele mic: Cristina sau Cristiana, fata cu reportajul despre oraşul omorât de fum. Nu contează, a zis, tot boarfă! Şi n-am mai încercat şi cu alţii.

Tussy, povestea Marx, e perfectă în tot ce face, dar nu mă mai tachinează; de gura ei m-am dus prima oară la dentist – şi ultima oară, şi că, ce-i drept, în urma acelei vizite, a-nţeles ce-nseamnă a fi cu adevărat un bărbat curajos; nu mă mai tachinează, repeta. Acum, Tussy e ca un farmacist care combină corect dozele homeopatice, iar el, cu puterile zdrumicate pe tocător, şi-ar dori o fiică doar tandră, doar tandră… cu care să nu monologheze pe două voci într-una, ci să „ne ciondănim fertil pe zece, cu dragoste şi imperfecţiune”, dacă tot vorbeam despre emanciparea omului…

– Biata Tussy!, a zis. Fără mine rămâne într-un picior.

Şi-am coborât la bucătărie pentru ceaiul de gălbenele. Lenchen fierbea dulceaţă şi n-avea timp de mine; mi-a reproşat că n-am închis fereastra, lumea de pe continent, zicea, se adaptează anevoie la clima londoneză, e înşelătoare, te ia fără să-ţi dai seama şi cine mi-a spus de ceai de gălbenele nu se pricepe. E bun ceaiul de păducel îndulcit cu miere de albine, ajută şi la tensiune. Avea pregătită apă fierbinte într-o oliţă care fierbea continuu, a pus un strat de păducel într-o ceaşcă de porţelan, o linguriţă de miere de albine, a turnat apă fierbinte şi ceaiul a fost gata. Bucătăria era lângă parloar şi da-ntr-o verandă, iar deasupra maşinii de gătit era un horn şi hornul era plin de funingine, cu zgrăbunţe care stăteau să cadă. Dulapul cu vase era vechi, foarte înalt şi lat, o chiuvetă nouă cu robinet de nichel, într-o parte. Pe sobă trona o oală cazonă în smalţ vişină putredă, din care se ridicau aburii fierturii; vasele de porţelean, expuse la vedere, făceau notă discordantă cu celelalte piese…

Nu uitaţi, prima formă a romanului poate fi achiziţionată de la:
Librăria Eminescu, Bucureşti
Bdul Regina Elisabeta nr 16
021-3142383
Librăriile Cărtureşti
www.elefant.ro
www.librarie.net
www.bookland.ro
– libraria online BookLand şi Caravana BookLand
Editura eLiteratura: strada Vasile Lascăr nr 5-7, etaj 6, sector 2
Luni -Vineri, 10-17, telefoane 021 312 8212, 0722156408;
e-mail: office@epublishers.info (cu reducere de preţ)
Palatul Naţional al Copiilor – Standul de carte EPUBLISHERS din holul central – Bdul Tineretului nr 4
De asemenea, comandând cartea direct la editura puteţi cumpăra două romane de Nicolae Cristache – „Un erou blestemat” şi „ A doua venire” la preţul de numai 30, în loc de 51 de lei.:
http://www.coresi.net/eLiteratura-net/nicolae-cristache-a-doua-venire/index.html
 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.