Iată şi fragmentul VIII din romanul „A doua venire”, scris de Nicolae Cristache.
L-am întrebat, aşa, cu interesul cronicarului, de ce i-a fost indezirabil Lissagaray, iubitul lui Tussy.
Din acelaşi motiv pentru care pictorul, marele pictor Werner, nu iubeşte beţivii, mi-a răspuns. Şi mi-a povestit cum odată, când Generalul (Engels) s-a-mbătat şi a început să tachineze o tânără fată, Werner şi-a luat paltonul, era iarnă, şi-a zis că pleacă, fiindcă nu suportă beţivii. Nu suporta beţivii, cine?, el, unul dintre beţivii notorii ai Londrei, client de nădejde al poliţiei, abonat la toate formele de amenzi în urma orgiilor pe care le provoca. Atunci, fiind bolnav, nu băuse nimic. Cei ce se-aseamănă, când nu se adună, se urăsc, Herr Redaktor. Werner se ura pe el, se vedea în depravatul de Engels, în mizeria care slobozeşte în omul beat, şi se ura pe el. Dar că el, Mohr, şi asta trebuie să reţin eu, el nu-l urăşte pe Lissagaray. Urăşte obstinaţia lui Tussy de a suferi mai degrabă decât de a-şi vedea de viaţa de femeie. O ţinea pe-a lui: Tussy trebuie să-şi privească suferinţa în faţă. S-o accepte cu capul sus, demn, sau s-o respingă din convingere, nu s-o sufere.
– Dar asta şi face, am spus, acceptă durerea.
N-acceptă durerea, o suferă. La fel fac şi popoarele, Herr Redaktor: suferă şi se retrag în ele însele, par doar că-şi acceptă nenorocita de viaţă. N-o acceptă, suferă, crâcnesc, bârfesc, flecăresc. Aruncă vina pe nenoroc, pe clipa în care s-au născut, pe ursita nenorocită, pe oamenii din guvern, niciodată pe cine trebuie, pe perfidia sistemului. Fiindcă sistemul e al lui Dumnezeu. Un câmp lăsat la voia hazardului, Herr Curiosu, dă spor bălăriilor! Dumneata, a zis, vorbeşti cu închipuirea dumitale despre unul Marx, monstrul care îi interzice fiicei să-şi iubească alesul, eu sunt chiar Marx; adică un om care trăieşte în nişte vremuri când speranţa de viaţă în Marea Britanie este de 45 de ani şi un copil din zece moare până la vârsta de un an. S-a-ntors pe o rână, să poată privi pe masa unde aruncase copiile de pe scrisorile lui Jenny şi-a spus: caută scrisoarea către Weydemeyer şi citeşte paragraful care începe cu „aşa încât copilaşul”… Am căutat ce mi-a cerut şi am citit: … „aşa încât copilaşul plutea mereu între viaţa asta nenorocită şi moarte. Chinuit de dureri, sugea atât de tare încât mi-a rănit sânul; de multe ori sângele se prelingea în guriţa sa tremurătoare. Şi cum sta aşa, într-o bună zi m-am pomenit cu gazda, căreia îi plătiserăm peste 250 de taleri în decursul iernii şi cu care conveniserăm prin contract să plătim restul de bani nu ei, ci proprietarului ei, care cu altă ocazie îi pusese sechestru pe lucruri. Acum contesta contractul şi cerea şi cei cinci pfunzi pe care îi mai datoram; fiindcă momentan nu dispuneam de această sumă, a adus doi portărei care au sechestrat bruma de lucruri pe care le aveam: paturi, rufe, haine, totul, chiar şi leagănul bietului băieţaş şi jucăriile mai bune ale fetiţelor, care asistau la această scenă cu feţele scăldate în lacrimi. M-au ameninţat că în două ore vor ridica totul – rămâneam pe duşumeaua goală, cu copiii tremurând de frig şi cu pieptul bolnav. Schramm, prietenul nostru, a dat fuga în oraş să facă rost de bani. Dar caii de la cabrioleta pe care o luase au scăpat; el a sărit din trăsură şi a fost adus plin de sânge înapoi acasă, unde mă văicăream cu copiii zgribuliţi de frig.
A doua zi trebuia să părăsim casa. Era frig, o vreme ploioasă, posomorâtă; în fine ne-a jutat un prieten să plătim chiria, iar eu am vândut la repezeală paturile ca să pot achita farmacistul, brutarul, măcelarul şi lăptarul, care, alarmaţi de scandalul cu sechestrul, se năpustiseră asupra mea cu notele de plată. Paturile vândute sunt transportate în faţa uşii şi încărcate într-o căruţă – când ce să vezi? Prin faptul că trecuse mult de apusul soarelui şi în Anglia legea interzice aşa ceva la această oră, gazda, învinuindu-ne că s-ar putea ca printre lucrurile noastre să se fi strecurat şi lucruri de-ale ei şi că am avea intenţa să fugim în altă ţară, a dat buzna la noi în cameră însoţită de sergenţi. În mai puţin de cinci minute s-au adunat în faţa casei noastre peste 200 – 300 de oameni, toată plebea din Chelsea. Paturile au fost aduse înapoi şi abia a doua zi au putut fi predate cumpărătorului. După ce am reuşit, prin vânzarea tuturor lucrurilor, să plătim şi ultima lescaie, ne-am mutat cu scumpii micuţi în două camere în care locuim şi acum”…
Da, Herr Redaktor, gazda noastră aparţinea lumii civilizate, nu tagmei de barbari comunişti care mureau pentru a apăra libertatea Parisului. Civilizaţiei engleze, leagănul civilizaţiei mondiale.” 200-300 de oameni, cum scrie soţia mea, plebea aristocrată a lumii, nu au avut ghesul comunist de a apăra nişte copii năpăstuiţi de proprietar. Am sacrificat viaţa celei mai dragi fiinţe din viaţa mea, pe niciodată îndeajuns preţuita mea soţie, puteam s-o fac şi-a doua oară cu fiica, singura care a rămas lângă mine?
L-am întrerupt şi-am zis: aţi întrebat-o?… Soţia dumneavoastră, niciodată îndeajuns preţuita dumneavoastră soţie, a regretat o clipă suferinţa pe care a trăit-o rămânându-vă alături? De ce presupuneţi că Tussy ar fi fost nefericită alegându-l pe Lissagaray?Şi-am adăugat imediat, ca să nu-l supăr şi să orientez discuţia într-o direcţie greşită: entschuldigung! Dar era deja supărat, fiindcă a zis: „entschuldigung” se spune în aglomeraţie, la piaţă, dacă vrei să ştii, e a doua oară când faci aceeaşi greşeală, corect este entschuldigen, bitte!
Şi-am tresărit auzindu-l adăugând: Chiar ţi-e dragă fiica mea!… O zisese cu o căldură în glas pe care până atunci nu avusese prilejul s-o exerseze. Chiar ţi-e dragă fiica mea!…
Noi, Herr Redaktor, a continuat, cei din vremurile de azi, ne-am aflat într-o singură împrejurare în tovărăşia libertăţii, şi anume în ziua înmormântării ei. Teutonomanii prin sânge şi spirite liberale prin reflexie caută istoria libertăţii în străvechile păduri teutone. Dar prin ce s-ar deosebi atunci istoria libertăţii omului de istoria libertăţii mistreţului? Omul este lumea omului, societatea! Libertatea pe care dumneata, ca un gentleman cu o gramatică aproximativă, doreşti să i-o oferi fiicei mele, a fost cedată, după greci, lui Dumnezeu. Ea nu mai există decât în cer… Oricând slăbiciunea omului caută întărire, un apărător. Fără a gândi dacă pricina lui e dreaptă ori nedreaptă. Cheamă în ajutor numele şi puterea lui Dumnezeu, oricât i-ar fi de păcătoase nevoile. Libertatea e un moft, ca viaţa de apoi. Lenchen a noastră are dreptate: nu suntem născuţi pentru noi, ci pentru cine o vrea Dumnezeu. Nu pe mine trebuie să mă întrebi dacă Jenny a mea a regretat o clipă urmându-mă, ci pe ea, dacă ar trăi. Şi nu pe ocolite, ci direct. Dacă e convinsă că fiind liberă să-l aleagă pe Lissagaray, Tussy ar fi fericită, cum a fost ea alături de mine? Ea, mama, Herr Justiţiaru’, a trăit o dramă. Tussy ar trăi o farsă. Hegel a zis că evenimentele cruciale se petrec de două ori în viaţă. Tussy ar trăi a doua oară ce-a trăit măicuţa ei. Doar că, Herr Redaktor, ceea ce prima oară se petrece ca dramă, a doua oară se petrece ca farsă. Vezi cazul revoluţiilor!…
– Şi proprietatea privată, am zis, ar fi cuiul pe care, dacă-l scoţi din mecanism, toate relele vor dispărea?…
Nu toate relele, he-he! Vor continua mişcarea de rotaţie a pământului în jurul soarelui, care-mi e nesuferită, şi toate consecinţele ei, bla-bla-bla … scurt: proprietatea privată, dispariţia ei, nu va putea da omului instantaneu ceea ce nu are: o altă conştiinţă, eu vorbesc despre un proces, dumneata despre cuie… Şi-am zis, asta voiam să-mi spuneţi, că drumu-i lung. Şi i-am povestit ce mi se-ntâmplase la venire cu aglomeraţia de la cota anului 2000, şi-a spus că-mi făcuseră un bine, fiindcă am putut să constat singur cât de neîndreptăţiţi suntem atunci când ne grăbim să judecăm lumea ca şi cum am fi la sfârşitul creaţiei, pe când noi suntem abia în embrionul ei, suntem primatul generaţiilor de peste un milion de an, şi m-a-ntrebat ce părere am eu despre ştiinţa asta care ia amploare, embriologia? Convingerea lui era că embriologia poate fi prima literă a noului alfabet despre om.
Căci omul, dragă omule, este fiinţa supremă pentru el. Şi că dacă am stabilit prima literă, a doua ar trebui să fie lecţia despre cum pot fi răsturnate toate relaţiile în care el, omul, este o fiinţă înjosită, înrobită, părăsită. Un parlamentar francez zicea, cu ocazia propunerii de a se institui un impozit pe câini: „Biete animale! Vor să vă trateze ca pe nişte oameni!” Diogene a spus acelaşi lucru filozofului Speusip. Acesta, pătimit de boli şi purtat pe targă, îi strigă lui Diogene, „multă sănătate!” Ţie, i-a răspuns Diogene, nu-ţi urez sănătate, când rabzi viaţa în starea în care eşti.
Ultimele vorbe din replica lui Diogene le-a rostit tremurat, înecate în emoţie. Se căţărase pe umorul negru al noncoformistului. De acolo, replica lui Diogene cădea pe momentul când luase în doi peri răutatea acestuia: „Ţie, Speusip, nu-ţi urez sănătate, când rabzi viaţa în starea în care eşti”. Făcuse un ocol prin nisipuri mişcătoare pentru a ajunge la avertisment. Şi se întreba de ce la răbdare i se spune răbdare şi la viaţă viaţă, şi de ce nu se poate spune viaţă la răbdare şi răbdare la viaţă. Şi-a venit Diogene, şi pusese ordine şi el orb de orbirea lumi văzuse ceea ce era de văzut abia când a ajuns în situaţia lui Speusip ca să poată zice tot păţitu’ ştie. Şi că viaţa lui cu adevărat liberă de tot felul de fire colaterale care o încătuşaseră putea să fie trăită cum ar trebui să fie trăită dacă ar fi trăit-o simplu şi în deplină cunoaştere a ceea ce este ea. Dar, iată, ce este viaţa cu adevărat afli doar prin suferinţă. Şi nu suferi niciodată de ajuns ca să afli totul. Dacă Speusip ar fi fost un oarecare Demetrus, Diogene nu şi-ar fi exersat niciodată acuitatea. Şi dacă n-ar fi trăit amândoi nici el, astăzi, n-ar fi înţeles care-i rostul lacrimilor târzii.
S-a uitat după „ţeposu” şi i-am amintit că-l luase Tussy cu ea când avusese el ultima convulsie. I-am spus că „ţeposu” se înfuriase rău pe mine şi că el, Maurul, aruncase vina supărării ariciului pe faptul că eu n-aş iubi proletariatul…
– Ceva nu-ţi convine în învinuirea mea, o tot repeţi. Ce anume?
– Ce anume? N-aş putea spune că proletariatul mi-e mai puţin nesuferit decât burghezia….
– Bine, bine, a zis, nu te chinui cu răspunsul… toată ştiinţa despre om e bramburită, n-are omul atâtea cifre în aritmetica sa câte descoperiri vor mai fi… De ce Dumnezeu a apărut fără să existe? Nebun, Herr Redaktor, nu e acela care crede în Dumnezeu, ci insul care crede în ce zice mulţimea despre Dumnezeu!
Aşadar, Herr Curiosu, orice revoluţie are nevoie de o motivaţie pe măsură ca să se producă, nu te-apuci să dobori pădurea dacă n-ai nevoie de lemnul ei.
Niciun vânt nu-i potrivit pentru acela care nu a hotărât limpede portul în care vrea să ajungă!
– Ce e? Nu cunoşteai vorba asta? Îmi plăcea şi am repetat-o: „Niciun vânt nu e potrivit pentru acela care nu a hotărât limpede portul în care vrea să ajungă”. He – he, a râs remontat brusc, nu cumva e şi cazul dumitale?
Portul ăsta, Herr Răscolitu, se va vedea doar atunci când o clasa, oricum i s-ar spune, va putea să probeze că pretenţiile şi drepturile ei sunt cu adevărat drepturile şi pretenţiile societăţii înseşi. O clasă care nu reclamă un drept anume, ca sindicatele, faţă de ea nu se comite o anumită nedreptate, ci nedreptatea însăşi. Iar pe partea cealaltă, o clasă stăpânitoare care să depoziteze ura generală împotrivă-i. Sigur, unii ca dumneata, de bună-credinţă, dar conservatori în gândire, vor zice, utopie!, aşa ceva nu se poate, o clasă de îngeri şi o alta de demoni, şi se vor afunda şi mai mult în credinţa infailibilităţii gândirii lor. Herr Redaktor, îmbracă pentru o clipă, de dragul meu şi al lui Tussy, he-he, haina dialecticii. Vei vedea, privind în urmă, că asta s-a întîmplat şi se întâmplă sub ochii noştri. Nobilimea feudală a întruchipat multă vreme pretenţiile societăţii însăşi. Căci, Herr Conservator, năzuinţele omului pe vremea aceea vizau un cadru care să-i asigure statornicia şi creşterea omenească. Nobilimea era păstrătoarea valorilor societăţii. În conflict cu promiscuitatea destabilizatoare – vezi basmele cu feţi-frumoşi, zâne şi prinţese! Treptat, nobleţei i-a luat locul farsa. Depozitarei valorilor societăţii i-a luat locul depozitara trufiei, aroganţei, intoleranţei. Burghezia a preluat de la nobilime scutul care să asigure societăţii drumul neîngrădit spre civilizaţie, căci, Herr Redaktor, celula care l-a produs pe om a hotărât limpede portul în care vrea să ajungă. Acest port este lumea omului, societatea. Blazonul, garantul drepturilor feudale, a fost aruncat la coşul cu vechituri; a fost moşită o structură mult mai cuprinzătoare: democraţia. Câtă vreme dospeşte, mirajul ei trăieşte prin expansiune. Cuprinde mulţimi mai largi, dar şi teritorii noi. Până ce, la rândul ei, se transformă în farsă; se întoarce împotriva celor care au adoptat-o cu urale, până la a-i scârbi. Până la sufocare. Lassale zice că adaptarea, corectura se poate face prin parlament. Am văzut ce face parlamentul, înlocuieşte nişte bogaţi cu alţii.Clasa care va reclama nu un drept anume, nu o anumită nedreptate, ci nedreptatea însăşi îşi trasează contururile în ceea ce eu am numit generic proletariatul… Numeşte-o dumneata altfel! Ea se va autodenumi singură, când va veni vremea…
I-am răspuns răstălmăcindu-i propriile spuse:
– Mădularele, organele noastre, pielea, inima, plămânii, rinichii, sunt în activitate fără a avea nevoie de o clasă anume pentru asta…
– Adică n-au nevoie de un şef, zici dumneata. Aproape ne înţelegem. Aşa e: inima n-are nevoie de proletariat ca să împingă sângele în rostul sângelui. Are nevoie de altceva: are nevoie să-şi cunoască rostul… La fel şi rinichiul, şi splina… Atunci abia vor funcţiona solidare. Conştiente de rostul comun. Se vor ajuta reciproc, nu se vor invidia, nu vor râvni la funcţia celuilalt.
– Spunându-i o poveste?
– Spunându-i o poveste. Ştiu ai vrut să fii ironic. N-ai reuşit.
Eram ca luna în calea norilor: când mă luminam între vălătucii negri, când mă-ntunecam în spatele acestora. Dictatura proletariatului avea o pricină de a fi, te apuci să tai pădurea doar dacă ai nevoie de lemnul ei. Şi? După, ce va fi? Şi intram din nou în nori.
– Ce va fi după? Îţi spun ce va fi atunci: un copil, aflat întâmplător în cimitirul unde voi fi îngropat, îmi va privi chipul în fotografia din chenarul crucii şi va exclama, „mamă, ce urât este!” O mărgică, încă o mărgică… Nu suntem născuţi pentru noi. Cine ştie, voi fi poate fărâma de încăpăţânare în copilul acela…
Nu uitaţi, cartea integrală poate fi achiziţionată de la:
Librăria Eminescu, Bucureşti
Bdul Regina Elisabeta nr 16
021-3142383
Librăriile Cărtureşti
www.elefant.ro
www.librarie.net
www.bookland.ro – libraria online BookLand şi Caravana BookLand
Editura eLiteratura: strada Vasile Lascăr nr 5-7, etaj 6, sector 2
Luni -Vineri, 10-17, telefoane 021 312 8212, 0722156408;
e-mail: office@epublishers.info (cu reducere de preţ)
Palatul Naţional al Copiilor – Standul de carte EPUBLISHERS din holul central – Bdul Tineretului nr 4
De asemenea, comandând cartea direct la editura puteţi cumpăra două romane de Nicolae Cristache – „Un erou blestemat” şi „ A doua venire” la preţul de numai 30, în loc de 51 de lei.:
http://www.coresi.net/eLiteratura-net/nicolae-cristache-a-doua-venire/index.html
