Acasa > Articole > Presa > A doua venire (IX)

A doua venire (IX)

Iată şi fragmentul IX din romanul „A doua venire”, scris de Nicolae Cristache.

L-am întrebat „pe ea aţi întrebat-o?” I-a interzis lui Tussy să se mai vadă cu Lissagaray, dar pe ea a întrebat-o ce vrea? Nu mersese nepermis de departe cu aroganţa de a crede că ştie mai bine decât ea cum e bine să trăiască? Foloseam lozinca la modă atunci ca şi astăzi despre „dreptul fiecăruia de a-şi trăi viaţa”. Ce-i drept, un automatism îmbrăţişat de o lume moleşită pentru a-şi justifica egoismul laş. Nu o folosisem pentru mine la timpul potrivit şi o puneam, iată, în cârca altuia. Pe ea aţi întrebat-o cum ar prefera să trăiască? I-am povestit lui Mohr ce mi s-a-ntâmplat odată, demult, ca reporter. O întâmplare care-mi apăsa sufletul. Fata în cauză semăna cu Tussy. Reporter ca şi mine, dar la un alt ziar. Întârziasem amândoi într-un mic sat la câţiva kilometri de Oradea. Nu ne cunoscusem până atunci, eu aveam ceva notorietate, ea, nu. Şi următorul autobuz pleca de-acolo spre miezul nopţii, cu muncitorii din schimbul doi. Cârciuma din sat închidea devreme; era şi-o iarnă grea, ninsese mult şi toată lumea trăsese spre casă. L-am rugat pe cârciumar să ne păsuiască, să rămânem la el până la plecarea autobuzului. Spre norocul nostru, nu eram singurii în situaţia aceea. Lumina nu funcţiona, sobele începeau să se răcească. Am rămas cu paltoanele pe noi, zgribuliţi în jurul luminii unei lămpi cu gaz vreo opt persoane. Colţul nostru de masă dădea spre uşa care nu se închidea bine; toţi ceilalţi se înghesuiseră în partea opusă, mai feriţi. Pălinca era bună şi am dat duşcă două cincizeci una după alta. Ne-am încălzit cât de cât. Limbile ni s-au dezlegat spre cărţile care ne marcaseră viaţa. Şi ne-am întâlnit amândoi „La poalele vulcanului” a lui Malcom Lowry. Ce carte minunată!, zicea ea. Ce dramă trăise autorul, spuneam. Îşi vârâse mâna stângă în buzunarul paltonului meu, cu mănuşă cu tot, ca s-o încălzească. Iar eu povesteam, povestea şi ea, apoi iarăşi eu, iarăşi ea… Vreme de cinci ore. Cinci ore cât veşnicia. Căci veşnicie era timpul de când nu mai trăisem în compania sentimentelor pe care le trăiam alături de femeia aceea; sentimente pe care le credeam trecute pe linie moartă. Ea zicea că Isaac Babel, scriitorul rus ucis de Stalin, avea o vorbă care-i înseninează viaţa ori de câte ori se gândeşte la ea şi i-am luat-o înainte; am citat din memorie vorbele care mă fascinseră şi pe mine, „căci amândoi, vedeam viaţa ca o luncă în luna mai prin care trec oameni şi cai”… Degetele ei s-au zbătut în buzunarul meu şi-a fost primul şi singurul sărut. Nici n-am observat când a rămas cu capul descoperit; îşi despletise părul, ochii căutau spre ai mei, umezi. Umezi şi verzi. Tot mai umezi şi tot mai verzi. Rămăsesem doar noi doi. Şi-n jumătatea de geam neînzăpezită, de deasupa ramei, noaptea se încărca de clipa când autobuzul ne va fi dislocat de-acolo; începea numărătoarea inversă. Era măritată. De ce?, zicea ea. De ce?, ziceam în gând. Fiece minut care trecea ne apropia ca simţire, dar şi de clipa despărţirii. Mai aveam de trăit împreună o jumătate de oră, treizeci de minute, o mie opt sute de secunde. Cărţile pe care le îndrăgisem, şi pe care mi le alesesem cu bună ştiinţă, care erau şi ale ei, îmi deschiseseră porţi multe, dar nu şi pe aceea care să-mi permită o legătură adulterină. De ce adulterină?… De ce nu suferinţă? Eram încă în faza căutării căilor de urmat în modelele din cărţi…
– Câţi ani ai?, m-a întrerupt.
– Dublu ca atunci, am zis.

Excesiv de patetic!, a fost concluzia lui. Îţi masturbezi patetismul, Herr Îndrăgostitu. Vânezi himere. Tussy, pretinzi dumneata, ţi-a adus aminte de fata aceea. Şi dai din aripi. Căci, dacă nu dai din aripi, zborul încetează… Te ajută să crezi că eşti viu… Tărăgăna vorbele, cu urechile spre stradă. Tussy răspundea la întrebarea unei vecine, „tata cum se simte?” „Mulţumesc de întrebare, are musafiri”. Vrei să vezi mata cu cine vorbeşte Tussy¬?. m-a rugat. „O doamnă trupeşă, cu un copil de şcoală”, am zis, şi n-am mai răbdat; l-am întrebat: de ce crede el că eu doar cred că sunt viu? Fiindcă asta facem toţi, Herr Potrivnic, nu doar dumneata, doar credem că suntem vii. Nu există om care să nu fi trăit clipe singulare, doar ale lui… Coboară la Lenchen şi roag-o să-mi trimită prin dumneata o sticlă de Mosela.

Din senin, nori rău-prevestitori se învălătuceau pe fruntea lui până atunci curată. Crezi, a continuat, că Lenchen nu conservă în ascunzişurile intime clipe de unicitate? Pretenţia dumitale este nedospită. Se bâlbâia. Poliţistul de proximitate mi-a mai povestit cum odată a ieşit primul la un concurs de intrare în poziţie de drepţi fără să mişte umerii, fără să mişte din umeri – ce, ce, ce felicitări pe el!, ce, ce vorbe de laudă!, îl lăsase cu gura căscată chiar şi pe excelenţa sa comandantul, nu oricine, ci fost şef de rând în garda majestăţii sale… Isprava asta, excelenţă, va străbate veacurile din fii în nepoţi şi mai departe în strănepoţi… Căci n-are n-are o o o alta cu care să rămână în memoria urmaşilor că a trăit. Se enervase şi nu desluşeam direcţia din care venea enervarea lui. Să fi fost de vină doar patetismul meu „excesiv”, neplăcerea de a-i fi sugerat cu un subterfugiu insolent dreptul fiicei de a fi stăpână pe sentimentele ei? La rândul său lansase spre nepoţi şi strănepoţi cuvintele publicistului Moses Hess despre el. Se cunoscuseră la „Clubul doctorilor”, el fiind prâslea printre veterani. După câteva şedinţe, Hess îi mărturisise entuziasmat unui prieten: „Doctorul Marx, aşa se numeşte idolul meu, este încă foarte tânăr (cel mult 25 de ani), el va da lovitura de graţie religiei şi politicii medievale”. Generaţiile dinainte şi de după el îl cocoţaseră în funcţia de port-drapel şi aşteptau ca el să facă tabula rasa din lumea ipocrită, falsă, în care se zbăteau ca peştele pe uscat. Fusese arătarea ciudată care nu lipseşte din nicio colectivitate. Ştia pe dinafară pasaje întregi din Shakespeare, Dante, Cervantes, Epicur, Democrit. Tatăl său se întreba cu durere dacă demonul din fiul său este de natură divină sau faustiană. „Este oare inima fiului meu pe măsura minţii sale? Este în această inimă loc pentru simţăminte pământeşti, mai duioase, care aduc atâta mângâiere oamenilor în această vale a plângerii?” În şcoală traducea şi explica pasajele cele mai dificiele din clasicii antici. Dificultatea nu consta atât în particularităţile limbii, ci în conţinut şi în legătura logică a ideilor. Într-o teză a sa intitulată „Cugetările unui tânăr înainte de alegerea unei profesiuni”scria: Nu ne putem înşela, nu putem alege profesiunea pentru care avem vocaţie; relaţiile noastre în societate au fost stabilite înainte ca noi să le putem determina. Tot ce există, merită să moară! Vorbele lui Goethe. Atâta vreme cât mai pulsează o picătură de sânge în inima ei cuceritoare de lumi, filozofia va striga duşmanilor ei împreună cu Epicur: „Nelegiuit nu este acela care dispreţuieşte zeii mulţimii, ci acela care se alătură părerilor mulţimii despre zei. Filozofia împărtăşeşte deschis mărturisirile lui Prometeu:
„Într-un cuvânt pe zeii toţi eu îi urăsc”.

În două semestre îşi însuşi un volum de cunoştinţe pentru care unui student nu-i ajung nici 20 de semestre de rumegare a prelegerilor universitare. Studia dreptul, dar înainte de toate simţea nevoia să-şi măsoare forţele cu filozofia. Îi studia pe Heineccius şi Thibaut, tradusese primele două cărţi din Pandecte în limba germană şi încercase să întemeieze o filozofie cuprinzătoare a dreptului. A scris vreo 300 de coli din acest „nenorocit opus”, când şi-a dat seama că „totul este fals” şi s-a apucat să creeze un nou sistem metafizic. Totul era deşertăciune şi nopţi nedormite, şi multe lupte, multe influenţe şi tot atâtea renunţări. În cele din urmă, medicul l-a alungat la ţară. În timpul bolii a studiat din scoarţă în scoarţă opera lui Hegel. La început nu-i plăcu „grotesca ei melodie de granit”, şi după atâta negaţie fu cuprins de o tandră furie a principiului energic cu care iarăşi Epicur s-a ridicat împotriva forţei apăsătoare a religiei:
Fără teamă de fulgere şi nici de scrâşnetele zeilor,
Sau de a cerului tunătoare mânie..
.”

O mare agitată de furtuni, fără niciun loc sigur de ancorat, scria despre el Franz Mehring. Lupta neîncetată pentru suprema cunoaştere izvora în el din cea mai adâncă sensibilitate a inimii. Niciun om nu a făcut atât de mult pentru a distruge rădăcinile chinurilor omenirii. Spiritul de luptător îl îndemna să facă să tacă glasul inimii, dar niciodată nu putea să-l înăbuşe definitiv. Nu de puţine ori se plângea că oamenii dragi lui sufereau mai mult decât el însuşi sub povara grelei sale sorţi. Viaţa pentru mine, obişnuia să spună, este munca şi munca înseamnă luptă. Totul există şi-n acelaşi timp nu există, căci totul curge. Acelora care îl împingeau de pe piedestal el li se împotrivea cu vorbele rostite de Prometeu, cel mai iubit sfânt şi martir în calendarul filozofic, către Hermes, sluga zeilor:
Cu slujba ta de sclav nicicând eu n-aş schimba,
Fii sigur, Hermes, soarta mea, oricât ar fi de rea
.
Vorbele astea l-au speriat până şi pe prietenul său Bruno Bauer. Aducând în discuţie romanţa mea de la Oradea, îl coboram în tovarăşia nostalgicilor, alături de poliţistul din colţ şi de mine, un patetic excesiv. Îl coboram când el, furat de izbânzile unei vieţi închinate luptei, căzuse victimă mitului propriei măreţii şi începuse să se îndoiască. Aburul, electricitatea şi maşina de filat, scria, au fost revoluţionari mai periculoşi decât comuniştii Barbes, Raspail şi Blanqui. Atmosfera în care trăim apasă asupra fiecăruia dintre noi cu o greutate de 20.000 de pfunzi, dar o simţim noi, oare? Desigur, nu. O simţim tot atât de puţin cât a simţit-o societatea europeană în preajma anului 1848. Totul există şi în acelaşi timp nu există, căci totul curge. Nu ne putem alege profesiunea pentru care avem vocaţie; relaţiile noastre în societate au început să se stabilească înainte ca noi să le putem determina. Nu suntem născuţi pentru noi…

Am plecat după Mosela. Mohr chiar urma să moară. Şi nu ca eroul legendar, Cato cel Tânăr. Cu treburile încheiate. Pregătit să-şi încheie sejurul pe pământ. Ci ca unul pe care moartea îl persiflează ca pe orice alt client: ora închiderii, vă rugăm! Domnul Marx, gata, e valabil şi pentru dumneavoastră. Ce geniu? Niciun geniu! E ora închiderii!

Nu uitaţi, prima formă a romanului poate fi achiziţionată de la:

Librăria Eminescu, Bucureşti
Bdul Regina Elisabeta nr 16
021-3142383

Librăriile Cărtureşti

www.elefant.ro

www.librarie.net

www.bookland.ro – libraria online BookLand şi Caravana BookLand

Editura eLiteratura: strada Vasile Lascăr nr 5-7, etaj 6, sector 2
Luni -Vineri, 10-17, telefoane 021 312 8212, 0722156408;
e-mail: office@epublishers.info (cu reducere de preţ)
Palatul Naţional al Copiilor – Standul de carte EPUBLISHERS din holul central – Bdul Tineretului nr 4

De asemenea, comandând cartea direct la editura puteţi cumpăra două romane de Nicolae Cristache – „Un erou blestemat” şi „ A doua venire” la preţul de numai 30, în loc de 51 de lei.:
http://www.coresi.net/eLiteratura-net/nicolae-cristache-a-doua-venire/index.html

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.