N-am să vorbesc despre faptul că a plătit toate datoriile țării. Poporul a plătit un preț imens pentru asta, dar a cîștigat imens prin SOLIDARITATE
Pentru că m-am născut cu puțin înainte ca Nicolae Ceaușescu să preia conducerea României, cred că pot să afirm fără teama de a greși că am prins din plin epoca ceaușistă și am trăit-o „în cunoștință de cauză”. Adică, vreau să spun, nu mi-a fost străin nimic din tot ce s-a întîmplat în acei ani. Cum sînt familiarizată și cu tot ce a urmat după.
Așadar:
N-am să vorbesc despre faptul că a plătit toate datoriile țării. Poporul a plătit un preț imens pentru asta, dar a cîștigat imens prin SOLIDARITATE. Însă chiar și atunci cînd era cel mai rău, nu a existat nici măcar un caz în care să moară cineva de foame, la propriu. Îndemn pe oricine să meargă la IML sau orice alt laborator de medicină legală; acum cazurile cu oameni decedați din cauza inaniției au devenit curente spre banale. Iar asta, zic eu, spune ENORM!
N-am să vorbesc nici despre faptul că atunci nu exista șomaj. Mai mult, exista Decretul 153/1970 care, printre altele, prevedea între una și șase luni de închisoare dacă nu erai angajat undeva (ca să nu mai vorbesc despre celelate sancțiuni prevăzute pentru nerespectarea ordinii și liniștii publice, neîngrijirea persoanelor din familie, comportament insultător, antisocial, etc – și Doamne cît mi-aș dori să fie iar în vigoare!). Și, cel mai important, exista siguranța locului de muncă!
Nu, n-am uitat despre rații, despre nopțile pe care trebuia să le pierzi la coadă la benzină, n-am uitat că se dădea apă caldă și căldură cu porția (despre produsele din soia nu zic nimic, pentru că atunci erau „obligatorii”, acum au devnit mîncare de lux), dar toate acele rații erau astfel gîndite încît oricine putea să se descurce.
Ce vreau să spun este că îmi amintesc cu nostalgie faptul că învățămîntul era obligatoriu și GRATUIT, la fel cum era și asistența medicală. Și nu numai că erau gratuite, dar atît personalul medical, cît și cel din Educație erau adevărați profesioniști și cu drag de meserie, indiferent în ce colț al țării se aflau.
Și a mai trecut vremea, iar eu am devenit părinte. Mamă singură. Din nou am să trec peste foarte multe dintre lucrurile speciale – pozitive – pe care le-a făcut statul pentru copilul meu (inclusiv faptul că angajatele de la creșă l-au luat la ele acasă și l-au îngrijit ca și cum ar fi fost al lor atunci cînd am fost nevoită să stau internată trei săptămîni în spital – fapt pentru care nu voi putea să mulțumesc niciodată îndeajuns), dar am să vă spun că, devenind ziaristă, am ajuns în situația să fiu „musafir” la mine acasă. Pentru că munca de ziarist este una nenormată. Iar eu, din înclinații naturale, pesemne, am ales partea cea mai grea: jurnalist specializat pe eveniment și investigații. Ceea ce înseamnă că plecam de-acasă în puterea nopții, de cele mai multe ori, și mă întorceam cînd se crăpa de ziua următoare. Cît să am vreme să fac oarece de mîncare, să calc două rufe și să-mi fac duș. Iar asta ani întregi. Și în acest timp copilul meu stătea singur. Mai venea cîte o vecină să-i pună ceva de mîncare în farfurie, cît era mai mititel. Dar NICIODATĂ nu mi-a fost frică să-l las singur. Știam că nimeni nu i-ar face rău. Așa cum, mai tîrziu, cînd a ajuns elev, nu mi-a fost teamă că ar putea să-i ceară cineva taxă de protecție, să-l învețe să se drogheze, să îl violeze etc, etc, etc așa cum se întîmplă acum.
În ce mă privește, nu de puține ori, am fost pusă în situația să umblu noaptea pe străzi (cum ziceam, din cauza programului). Și eram mai mult dezbrăcată, pentru că așa mă purtam. Dar NICIODATĂ siguranța nu mi-a fost amenințată.
Și mai cîte…
