Ce explicație putem găsi faptului că plecăm din lumea asta toți, fără excepție? Mai mult: plecăm și habar n-avem unde ajungem.
Am prieteni istorici, în toată firea, convinși că nu e posibil să fii și, la un moment dat, să nu mai fii! Cum să nu mai fii?
Nefericirea, logic, e o întâmplare. Fericit sau nefericit, cum să nu mai fii, dacă ai fost? Undeva trebuie să exiști!
Seneca spune: „Universul nu este etern, veșnic. El va exista atâta vreme cât a măsurat creatorul.”
Am subliniat cuvintele din urmă: „atâta vreme cât a măsurat creatorul”. Deci, mi-am zis: iată că, deși despre Dumnezeu nu se aflase pe vremea lui, Seneca credea în Creatorul suprem .
Cum nu e înfățișat concret, ca soarele de exemplu, Creatorul e peste tot și nicăieri.
La noi, în lumea în care ne aflăm, răspunsul este dat de faptul că nu alde Seneca îl caută. Nu-l caută nimeni.
Nenorocirea, ca și existența, se află peste tot, în orice. Trăim fără să avem idee în ce fel anume.
Spiritul nu poate muri, ca și Universul. Ca și Universul, spiritul există și nimeni nu-i cunoaște înățișarea. Îl invetăm cu capete licențiate.
