Nici un cap de cititor n-a răzbătut la suprafața valurilor din această etapă a nemuririi lumii. Toți tac. Groaza mamei din visul meu rămâne suspendată: „Așa dragul meu, bine ziceai de nemurire, dar și asta-i o etapă, nu rămâne nici ea. Și-atunci? Ce urmează? Ce Dumnezeu poate urma după nemurire? Omul minte, fură, ucide, inventează bombe care ar putea șterge lumea asta nemuritoare de pe fața pâmântului… Halal nemurire!”
Am închis noaptea ce a urmat în cugetări: Mai am o țâră de trăit. Cu puținele resurse rămase, ies din vâltoare. Nu mai scriu ca să fiu citit. Scriu pentru a-mi respecta promisiunea și liniștea.
Liniștea! N-am găsit alt cuvânt. Liniștea mea este altceva. Aceasta de-acum nu cuprinde felul în care o folosim astăzi. Liniștea mea este născătoare de oameni noi.
Iar liniștea lumii nu ne-o dă nimeni. Nu vine din cer. Se naște, așa cum totul e naștere, durată și moarte. Se naște într-un colț al planetei. Mare cât un punct care tot crește și se întinde, se întinde…
Restul nu mai e treaba mea. Rămân aici, căci punctul care ascunde în el o altă veșnicie cere arme. Iar eu, singur, pot să sugerez una singură: un stindard pe care scrie Prietenie și Solidaritate. Și-n linștea purtând acest drapel se adaugă cuvântul creație. Nemuritoare și ea. Nu se naște în nouă luni. Căci naște lumea cea roditoare veșnic. O altă veșnicie, o veșnicie de oameni, în sfârșit, curați.
Prima parte (Istovirea mamei din vis), aici.
