Deloc tristă. Stropi de oboseală pe chipul iubit…
Sunt istovită de așteptare, dragul meu… Bine te-am găsit!… Natura, ziceai tu, răspunzând la nedumerirea care mă ține în așteptare și-acum, mai ții minte?… Ziceai că omul există pe pământ bizuindu-se pe materie și pe avantajul descoperit folosind-o. Așa e! Mai târziu ai adăugat, la cele două temelii ale existenței, și forma pe care găsitorul ăsta o dă materiei, cum ar fi pictura, sculptura, blocuri, șosele și alte asemenea găselnițe… Plus scopul pentru care o face: bani, glorie… Uf! Mereu bani și glorie! Chiar, banul și gloria pot salva nemurirea?
Platon, iubita mea mamă, observase, pe lângă cele patru temelii, în fuga lui pentru cunoaștere, încă una: pe a cincea. Oamenii mor, ducând în ei un secret intim, sfânt, aș zice. De ce, atunci, mor?
Așa dragul meu, bine ziceai de nemurire, dar și asta-i o etapă, nu rămâne nici ea. Și-atunci? Ce urmează? Ce Dumnezeu poate urma după nemurire?
Omul se naște cu un secret în el, mamă. Nici el nu-l cunoaște. Își închipuie, inventează, scornește…
Of, dragul de tine! Omul minte, fură, ucide, inventează bombe care ar putea șterge lumea asta nemuritoare de pe fața pâmântului… Halal nemurire! Îmi zici tu cine a inventat așa ceva?… Nu mai zic nimic!
S-au încheiat cele 12 rânduri, voi continua.
