Iată ce scriam, cu pixul, în urmă cu mulți ani, pe coperta unei cărți de filozofie: Potrivindu-te celor din jurul tău, descoperi motive ca să-i iubești, nu pretexte pentru a-i disprețui.
Zilele din urmă, Rodica Chiorpec, prietenă apropiată, comentând un text al meu, remarca nevoia de a-l iubi pe Iisus Hristos. Ultimele cuvinte ale acestuia au fost: „Eli, Eli, Lama Sabactani?” Dumnezeu, căruia i-a închinat starea lui, îl părăsise, prin tăcere. „Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit?” Cu rostirea acetei observații pe buzele-i strivite și-a dat duhul. Cui?
Da! Iată ceva demn de noi!
Dă-i naibii pe cei scriu în inimile copiilor iubirea de stăpân, nu de țară și neam. Asta-i obligația părinților.
Când, iată, eu am condamnat apariția unei statui apericane pe coperta unui manual românesc de istorie uitasem un detaliu. Colegii mei din vrema când stăpân, de la Dumnezeu, ne era Uniunea Sovietică, s-ar fi purtat, în fața copertei unui manual de istorie cu arhitectura Kremlinului, ca și cei de astăzi în fața coperteicu Statuia Libertății. S-ar fi prefăcut că n-au băgat de seamă. Cum, dar, să nu-mi iubesc colegii de breaslă care tăc mâlc?
Privite de sus, națiile își urmează calea naturală, bătându-se cabotin între ele, cu gura și gestica mâinlor.
Îi iubesc, deci, pe colegii mei, gazetarii de azi, care nu s-au vârît într-o luptă care ar fi durat, fără ca ei să aibă profit. Copiii au părinți; nu școla are obiligația de a le arăta drumul către respectul pentru țară.
La urma urmelor nu lefegii de la gazetele patronilor veghează la chestii care, vorba aia, Doamne ferește!
