Când Steaua a uimit Europa, cu strălucirea medaliei de cei mai buni, Radu Cosașu m-a sunat să mă felicite. Pentru că eram singurul care nu încetasem să cred că e posibil. Cred că-l iubeam pe Radu Cosașu de vreo 20 de ani. Ne iubeam fără să o afișăm. Azi, rubrica lui din GSP nu mă mai atrage. Nu o mai citesc. Ceva asemănător simt că se petrece și cu mine. Puțini – puțini, adică nimeni – nu mă mai caută. Nu altfel stau lucrurile cu Ion Iliescu – o magazie cu nestemate, în ambalaj anost.
Ce contează pentru urmași, din totdeauna, este ambalajul. Esențele mor. Așa, între noi, rețin: lumea nu urcă. Înspre ce să urce? Nu există vârfuri de atins. Iar dacă unele sunt cunoscute, sunt doar închipuiri. Exploatarea depozitului Ion Iliescu ar fi putut urca România printre patriile continentului. Iar poporul român ar fi figurat la capitolul „legende”. Închisorile sunt doldora de patrioți. Unul în plus, iată, nu ar supăra pe nimeni. Dimpotrivă, e singurul necesar. Românii defilează cu haimanale bulevardiere. Venite din vechime, acum, pe filierea turco- americană.
