Așadar, cu gândurile la primele întâmplări în calitate de om al muncii. La primul serviciu. La primii oameni, alții decât colegii de studii. La acea ipostază unică în viață. Singurul absolvent din România care n-a avut noroc de așa ceva este Daniel Morar. S-a trezit integru printre colegi fie incompetenți, fie leneși, fie pur și simplu proști. Să scrii introducerea la Istoria Justiției fără simțirea acelei frânturi de existență este excesiv de greu. Mai mult, poate fi dovadă a unei realități cumplite: de fapt, n-ai existat. Daniel Morar sigur nu există. Și totuși va pleca din lumea asta, în slujba unui stăpân dăruit „integrilor”. A lui Băsescu sau a celei care-l culege azi din piață. Chiar cu puținul său noroc la naștere, Daniel Morar face singurul serviciu pentru care mai există cimitire. Ca slugă. Așa se scriu Marile Istorii. Ca slugă. Fără nicio amintire încadrată la emoție, la amintiri ale sufletului. Și este de neînțeles cum trei intelectuali iubitori de literatură țin în brațe un semidoct plin de sine care a scris școlărește o carte.
Deși mie îmi face rău, și fizic, și psihic, voi continua lectura.
