Procesul de conștiință este acela care te obligă la un bine după ce ai făcut un rău. Te obligă la un bine în favoarea celui înșelat. Procesul de conștiință pentru binele tău este o farsă. Morar zice că nu. Am primit cartea lui cu aceste gânduri. 700 de pagini. Literă mică. Text înghesuit. N-am început să o citesc înainte de a ști ce vreau să aflu de la ea. O învălmășeală de pricini îmi tulbura mintea, învălmășeală de care trebuia să mă dezbar. Un singur sentiment era limpede. Acela că, iată, după 30 de ani, cineva, unul sau mai mulți, încearcă să mă păcălească din nou. De data asta, dureros. Chinuitor de dureros. Din nou „Clubul Soros”. Din nou Mungiu și colegii. Ca să mă verific, am redeschis ziarul lui Nistorescu, la opinii. Culeg, la întâmplare, câteva. La întîmplare, întrucît 99 la sută dintre zecile de intervenții spun același lucru. Iată câteva dintre impresiile cititorilor:
„Morar…La vremea respectiva mare sustinator basist…Plimbat cu alai dintr-o parte in alta… Unde deversasi musiu informatia de ai devenit asa, dintr-o data, foarte pretios si important??? Identic si la fel ca madam autoarea. La fel de sorosista, la fel de basista… Ce repede isi uita trecutul stergatorii de urme…” „Iarasi se umple cu ridicol o pagina de ziar…Cu autori condamnati de propriul obicei, la propria bataie de joc. Si trebuie sa recunosc ca autoarea stapineste arta propriei nefericiri. Chiar ma intrebam cine si cind il va peria pe Morar…”„La 2 decembrie 2008 a fost numit „Europeanul Anului” … Printre ceilalți nominalizați a fost antreprenorul George Soros… Se schimba echipa ca la hochei in speranta ca oamenii pierd din vedere evidenta…”
Până la urmă am fost nevoit să renunț la toate bănuielile mele. Am ales durerea lui Ceaikovski înainte de a se sinucide. Zicea: „Aș da orice și oricât pentru o firimitură de om frumos.” Pentru mine, Nicolae Cristache, acea firimitură trebuia să fie un bărbat cu două picioare, ale lui, numai ale lui, cu care să pășească în fruntea gloatelor pentru a le apăra mândria de a fi, onoarea de a lupta și fericirea de a izbuti.
Am început să citesc și am rămas răstignit. Aveam înaintea ochilor un fost coleg de școală primară. Dacă i-aș fi fost profesor nu l-aș fi trecut clasa. Favorit al dirigintelui, laș și mândru de lașitatea lui. În recreații, în vreme ce noi ne zbenguiam, el se ascundea după îmbrăcămintea din cuierul din spatele clasei. Înfuleca un sandviș scump și se bucura văzînd bătăile dintre noi. Mergea apoi la diriginte și pâra. Mărturisirile lui Morar, din primul capitol, sunt o adunătură de astfel de pârâciuni, scrise de un pârâcios încredințat că prin firea lui de pârâcios are dreptul să judece lumea, să pârască; încredințat că asta îi este menirea. Iar la Morar, că asta înseamnă a scrie istoria, o față a neamului său. Fără a ști ce este istoria, ce se cuvine a alege, ce este important, ce este convingerea infantilă că el a fost menit să scrie o istorie. Iată o mostră de „istorie”, gen Daniel Morar. Precizez că am copiat textul exact cum se regăsește în cartea lui:
„Cu domnul prim-procuror adjunct, Botezan, foloseam în comun cel mai mult fișele de judecată, întrucât schimbam între noi cel mai frecvent, ședințele de judecată. Am observat că șeful meu nu era prea curajos. Deși cunoștea bine dosarele și avea experineță în activitatea judiciară, era extrem de reticent ca, atunci când pe parcursul judecății observa că speța comportă modificări față de cum era prezentată în rechizitoriu, să solicite instanței schimbările ce se impuneau. Era însă scrupulos și nota pe fișa de ședință ce ar fi trebuit să facă prin viu grai în ședința de judecată, dar, de fapt nu o făcea: să solicite noi probe, să renunțe la altele, să ceară introducerea în cauză a unor noi părți ori, la final, să solicite schimbarea încadrării juridice sau achitarea inculpaților. Avea însă o strategie pe care o folosea ori de câte ori se găsea în dificultate. Atunci când dosarul se apropia de finalizarea cercetării judecătorești și de intrarea în dezbaterea pe fond, iar momentul punerii concluziilor de către procuror era implacabil, se eschiva de la a intra în ședința de judecată, invocând diferite motive personale. Altcineva trebuia să îl înlocuiască și, de regulă, această sarcină îmi revenea mie…”.
Voi continua să citesc. Dă, Doamne, să mă fi înșelat! Am și eu nevoie de acea firimitură.
Prima parte, aici.
