Ieri, pe la prânz, am început să citesc, în Cotidianul, textul Alinei Mungiu, intitulat „Memoriile lui Daniel Morar, un plauzibil candidat la președinție (1)”. Cornel Nistorescu îl priponise în capul ziarului său. N-am izbutit să ajung la sfârșit. Fără un motiv limpede se instalase în mine o stare trăită demult. De tristețe. O tristețe care durea. Aceea pe care, pe atunci, o provoca ruptura. Din înălțimile veacului coborau oameni și iar oameni. Miloane de oameni… Nu se mai sfârșeau.
Cineva exersase pe noi cuvintele unui cor care cânta: „Noi de-aicea nu plecăm, nu plecăm acasă/Până nu vom câștiga libertatea noastră…” Nu ne mai cunoșteam, nu știam cine mai suntem. Cântam. Când, brusc, vocea lui Soroș tăie în carne vie. Zicea: „Alăturți-vă celor puternici, ca mine. Acesta-i veacul.” Distingeam vag vocile unor ziariști importanți: Mungiu, Cornel Nistorescu, Ion Cristoiu…
Numele lui Ion Cristoiu mi-a sărit și ieri în ochi în josul paginii întâi a aceluiași ziar unde semna și Mungiu. El enumera cele mai importante cinci evenimente trăite de România în acest încercat an 2022. Printre ele, deloc neașteptat, articolul Alinei Mungiu.
Capul meu fierbea. Era imposibil de liniștit. Ca turbat. Gândurile zburătăceau în el când în formă de imagini, când de dureri vechi. Mâinile mele nu mai întâlneau altele. Găinile începuseră să fete pui vii. Adrian Năstase făcea cadou petrolul strămoșesc. Ludovic Orban vâra miliarde de dolari în buzunarele de peste ocean contra celor mai teribile rachete, care n-au sosit în România nici până azi. Ulițele răsunau de zbieretele odraslelor făcute fără rădăcină – Caramitru și compania.
Deci, mărturisirile unui trădător de neam – alese, desigur, îmi spuneam, cu migală de meșter politic -, reprezintă eveniment important, al cincilea, zice Ion Cristoiu, al unei țări bântuite de sărăcie, de amnezie, de singurătate.
Ce se pune la cale? Am comandat cartea. Sunt anunțat că astăzi o voi primi. În săptămânile care urmează voi afla, sper, ce se pune la cale. Vă voi informa periodic.
