L-am rugat pe fiul meu să-mi trimită niște documente de la București.
El a zis: Cum să nu, tati?
A uitat.
Eu am zis: Nu-i nimic; se întâmplă!
Mi-a fost rușine să-i spun lui Romică, prietenul meu. Cum să-mi fac de râs fiul cel mult drăgăstos?
Lui Romică însă nu i-a fost rușine să-și facă fiica de râs. A așteptat cu nerăbdare să-i cumpere o pensulă de la magazinul din colț. A primit un telefon de la ea după două zile. Îi cerea să-i împrumute mașina de tuns iarbă. A ei se defectase. Nici o vorbă despre pensula pe care i-o ceruse.
Îl ascultam pe Romică în timp ce tocmai răsfoiam eseurile lui Montaigne. Zicea în limba-i de eseist: Viitorul omului este în siguranța odraslelor pe care le naște și crește, convins că astfel se asigură viitorul omenirii.
