Ion, ascultă!
Nu mai vorbeam, urlam. Eram campioană. Tu citeai „Nero, neștiutul”. Țin minte și acum, ca pe niște versuri: poetul Lucanus își denunță mama; senatorul Quintianus – pe cei mai buni prieteni.
Și un singur om. O femeie. Rupe o fâșie de la sân, și cu lațul se spânzură de speteaza scaunului…
Epicharis!
Și astăzi, după 2000 de ani, nu este zi de la Dumnezeu să nu trădăm ceva. Îl implorăm pe Iisus să ne vindece.
Cortina cade.
Niciun OM.
După două milenii, mai este cineva Epicharis?
Asta vreau eu, Ion, să fiu: OM. Nu este ușor. Dar eu altceva nu mai pot fi.
