-Eu zic să fi trecut vreo 30 de ani… Ce zici?
– Da’ de unde? Casa pe care o știți, cu terenul, le-a vândut copii, ca să aibă cu ce pleca în America. Acolo, fata mea lucrează la o bancă. El, tot așa, cu afaceri. Nu știe nimeni că sunt români. Le e rușine… Treaba lor!
– Mata cum te descurci?
Întrebarea avea ca scop să afle că n-am venit în van la el. Răspunsul lui m-a readus în mine
– Vorbiți serios? Citesc uneori ce scrieți la gazetă… Nu mai zic nimic. Nu mă dumiresc de ce m-ați căutat. Auzi la mata: „Cum te descurci?” Ca și cum am vorbi întâia oară. De-aia m-am născut, să mă descurc? Am o obligație. Să las un semn vieții care m-a adus aici. Acum am timpul. Vorbesc cu copacii din jur. Privesc acoperișurile vecinilor ca și cum le văd întâia oară. Mă umplu de viață cu adevărat. Acum, la bătrânețe… Un basm… N-am timp. Îmi lipesc urechile la ce aud în copaci… E… năucitor. Vezi pomișorul de lângă cișmea? Îl am zilnic în fața ochilor. Un gutui, darul pe care-l las nu copiilor, ci Pământului. Am datoria asta!
