Virginia Woolf. Englezoaica. Virginia este englezoaică, cum sunt eu român. Bunicul meu a fost stâncă în Gibraltar. Acolo a primit ceea ce se cheamă astăzi viață. Tata n-a avut multe zile. Forma capului său, cu timpul, din pricina ploilor, s-a transformat într-un fel de oală. Ploaia a rămas în ea și a lucrat acolo ce lucrează ploile. Neamul meu n-a avut noroc. Bunicul a știut și a lăsat cu limbă de moarte ca ultimul vlăstar al neamului său, adică eu, să creeze o lume cum nu mai există în Univers. Cu ființe care să robotească la grădinile și râurile cu ape limpezi, de care planeta n-a dus lipsă vreodată. Cu ființe ca nepotul său. Bunicului i-a plăcut starea mea de bucurie continuă, dorința de a vedea chipuri bune și fapte asemănătoare.
Și revin la englezoiacă. Virginia s-a născut în partea aceea a lumii de azi dintr-o întâmplare. Un singur motiv a hotărât așa. Lumea, așa cum o vedea bunicul, avea nevoie de cineva care să posede o valoare unică: sinceritatea. O lume cu ochiul și inima care văd și mărturisesc exact ceea ce văd și simte. Vorbele astea din urmă le zic eu acum. Nu existau în stâncile neamului meu.
Eram, cred, în a opta veșnicie, când am simțit întâia oară că exist. Eram dotat cu tot ce aveam nevoie pentru a fi creator de lume pe gustul lui și al meu. Și, bonus, un fotoliu de orchestră. Un norișor nemuritor. Să văd, să simt, și să trăiesc tot ce se cheamă a exista.
Prima simțire? Prima simțire a fost că Universul se supune unei legi eterne: lupta contrariilor. Și tot pentru întâia oară am fost îngrozit. Lumea era obligată, prin legea de care am amintit, să creeze eroi, voinici cu aure de glorii, viteji, Ulise… Și iată nebunia: veșnicia care a urmat, după aceea a vitejilor, aparține escrocilor. Escrocii, cealaltă tabără, a fost mai abilă decît Ulise.
Și dacă tot mă întrebi, îți răspund: era escrocilor va dura atât de cât timp are nevoie Opoziția, să se voinicească.
Așa am pornit la drum cu prietenul meu dr. Dan Decebal Gavrilescu.
