Astăzi încep o carte nouă. În mod sigur, ultima. Titlul mi l-a sugerat, ieri, Talida. Cu ani în urmă, într-un moment în care lucrurile păreau greu de descifrat, i-am spus: „Citește până la sfârșit!” Citește până la sfârșit va fi titlul scrierii pe care o încep astăzi. Ori de câte ori nu înțelegi sau înțelegi greșit, citește până la sfârșit.
Ca și-n viață. Nu voi teoretiza. Nicio teorie nu cunoaște sfârșitul. Lev Tostoi a trăit toată viața cu aura geniului. La bătrânețe, a dorit să iasă din negura lumii urâte care-l înconjura. Să fie el însuși. A fugit de-acasă cu sluga de-o viață. În buzunare, doar cu câteva ruble. Curat. Refuza orice-i amintea de lumea urâtă. Rămânea țeapăn, demn, intransigent. Până-n clipa când a auzit că vin ziariștii britanici… Omul se naște om. Aurele sunt accesorii.
Acum câteva zile am vrut să mă sinucid. Pur și simplu nu mai aveam pentru ce trăi în lumea de azi. Am început sinuciderea bând vreo doi litri de pălincă. Beam cu paharul de apă. Chinurile mari mă asigurau că procedez deștept. Nu mă citisem până la sfârșit. Se dovedea că sunt doar om.
Adică?
Adică acel ceva ce nu se cunoaște pe sine și nu se va înțelege vreodată. Se naște cu o mască. Miliarde, și miliarde, și miliarde de măști. Inventate de Legea Cosmosului, căreia eu îi spun Dumnezeul meu. Ce văd în jur mă dezgustă. E semnul care-mi spune: nu înțelegi nimic, citește până la sfârșit!
(Va urma)
