Ideea sinuciderii mele, cam destrăbălată, ce-i drept, tragică totuși, are parte de o consecință normală. Nu simt că aș mai face parte din această lume. Niște străini. Și toți, absolut toți, îmi par mascați. Se văd, se disting, se cunosc între ei. Dar nu-și mai aparțin. Sunt comandați. Teribilele prefaceri, așa-zis democratice, i-au unificat unei idei supreme: banii! Și i-au închis în ei înșiși. Liberi de a face bani.
Și iată nevoia stranie, unică în istorie: aceea de a-i aduce pe noii îndestulați, mai mulți ca niciodată, înapoi la comanda unui suprem unic, mondial. Pandemia, reală cât de cât, a picat ca o mănușă din înaltul evoluției. Pandemia și Ucraina.
(Va urma)
