Bag seamă că se caută comuniști cu lumânarea. Setea democratică a lui Iohannis l-ar putea împinge să-și caute sațul la oameni nevinovați. La capătul vieții mele, iată, zic, afirm: nu mai căutați, eu sunt comunistul! Ultimul. Aș vrea să fi fost și primul, dar nu se poate. Au suferit oameni.
Eu sunt comunistul care, la Stalingrad, în prezența a peste o sută de mii spectatori și a reprezentanților întregii lumi, a propus, în corul de glorificatori ai eroicei armate sovietice, un moment de reculegere în memoria ostașilor români uciși la Stalingrad de „eroica armată”. Am vorbit în rusește. Interpretul meu, viitorul prim-ministru al Republicii Moldova, Mircea Druc, a refuzat să traducă. La sfârșit, n-a mai vorbit nimeni cu mine. Doar francezul a ținut să-mi spună că a fost un discurs „drôle”. Ciudat, adică.
Și tot eu sunt cel care, într-o noapte, la hotelul Triumf, i-am spus oaspetelui rus că Uniunea Sovietică este o țară imperialistă, iar Ceaușescu, un dictator care a abandonat pe traseu idealurile comunismului. Declarație înregistrată de Securitate și plătită de mine.
Și mai sunt cel care s-a oferit să conducă un ziar al stângii pentru a supraveghea corupția din partid. Pentru asta mi s-a propus propria tipografie, importată cu ajutorul unui credit. Stupoare! Adrian Năstase a făcut dispărut creditul de cinci milioane de dolari. Eu am primit în compensație un etaj la Casa Presei și niciun ban cu care să încep o lucrare de anvergură.
Și sunt cel care a respins oferta de a deschide un ziar dacă nu publicăm în capul ziarului suma cu care pornim la drum și profitul pe care-l obținem. Mihai Cârciog din păcate nu mai trăiește ca să poată confirma. Și multe altele asemenea. De pildă, mi-am demisia (respinsă) de la facultate acuzând calitatea proastă a cursurilor…
Sunt cel care a scris cartea „Președinte, la sensul giratoriu”, în curs de apariție. E o carte despre primul președinte al României după așa-zisa revoluție. Grație marelui cărturar Vasile Poenaru, singurul editor care și-a asumat riscul de a-mi publica toate cărțile. În ciuda sugestiei, de fapt, al ordinului de front dat de nevolnicul Gabriel Liiceanu, tuturor editurilor importante, de a nu publica deloc cărți ale comuniștilor, indiferent de valoarea acestor cărți. Am publicat volume unice în literatura română și, îndrăznesc să spun, în literatura mondială, în fața ușilor închise de politica lui Liiceanu: „Nero, neștitul”, despre cel mai iubit împărat roman, în ciuda propagandei creștine, că ar fi dat foc Romei; „Hitler sunt eu”, despre prototipul celui ajuns la putere, el și oricare dintre muritori; „Seneca îi scrie lui Iisus”, despre înțeleptul care a propovăduit demnitatea sărăciei în vreme ce dădea reginei galeze împrumut cu dobândă. Sunt scrisori cu raționamente reale; „Ceaușescu, un erou blestemat”, președintele României care într-un sfert de secol a făurit o țară pe care cei din următorul sfert de veac n-au reușit s-o fure în întregime; „A doua venire”, o carte despre Marx, o dezvăluire a eșecului suferit de marele învățat în încercarea de a justifica dictatura proletariatului; „Ciudata moarte a lui Piotr Ilici Ceaikovski”, despre adevăratul motiv al sinuciderii sale după eșecul simfoniei Patetica… Și multe altele la fel.
Ordinul de front, tacit, desigur, dat de Liiceanu mi-a adus nu doar pagube literare, ci și de sănătate. Nici până azi, n-am reușit să recuperez încrederea în mine. O depresie cumplită, cu consecințe dramatice, neîntrerupte și mereu în creștere, m-a doborât fără putință de îndreptare.
Îi întreb pe anticomuniștii de azi, aflați în fruntea bucatelor, ce altceva au făcut ei pentru țara, pentru poporul în care s-au născut decât s-o denigreze, s-o aneantizeze, pentru a o transformă într-„o țară ca afară”? Întrebare retorică, desigur.
Sunt comunist, da. Pot muri. Cele scrise aici le dedic comuniștilor de la Doftana și tuturor nevinovaților din închisori, indiferent de apartenența politică.
Privesc din Doftana
Privesc din Doftana prin gratii de fier
Departe, în zare, un petic de cer.
E cerul sub care închisă şi ea
Se mistuie-n chinuri tovarăşa mea.
Puternici şi tineri şi plini de avânt,
Cerut-am noi muncă şi-un loc pe pământ,
Dar nu ne lăsară ciocoii pe noi
Şi-n lupta cea grea am căzut amândoi.
Acum stau în fiare bătut şi flămând,
Ea zace bolnavă abia răsuflând.
Călăii ne-omoară în ghearele lor,
Să nu ne întoarcem ‘napoi la popor.
Azi spargeţi-mi zidul şi lanţul sfăr’maţi,
Să zbor ca un şoim peste ‘nalţii Carpaţi.
Să strâng înc-o dată tovarăşa mea
Şi iar să m-arunc în lupta cea grea!
