Orban-ul românesc și omul-om

O studentă la Academia Regală din Londra a pronunțat vorba despre care voi scrie în continuare. Întrebată de reporter ce are Londra și capitala României nu are, a zis: sentimentul comunității. Cu mulți ani în urmă îl întrebasem pe marele bariton român Dan Iordăchescu ceva de felul: cum se explică realitatea că muzica, proslăvită ca fiind nota ce înnobilează omul, pe cântăreți îi dezbină până la ură? Și el a zis scurt: nesiguranța. Iar eu am tradus atunci ca și azi: inexistența legilor comunității. Legile comunității sunt arbitru. Deunăzi l-am auzit pe liberalul român Orban asmuțindu-și slugile din partid să dea cu ciomagul în tot ce este pesedist. În cazul acestuia, ura este legea, arbitrul, cel care-ți dă puncte, nu pe valoare, ci pe ferocitate și animalitate. Studenta de la Academia Regală zisese simplu: sentimentul comunității. Respectiv, sentimentul că legile comunității îți spun cine ești. Căci una e să ai arbitru  arta cu rigla comunității, și alta să fii arbitrat de hămesirea de putere cu orice preț. Legile comunității îl fac pe om – om. Și liber, prin cunoașterea de sine. Deci veșnic.