Dalida, celebra cântăreață, înainte de a muri, a dorit să revadă căsuța din Egipt, acolo unde a primit legitimația existenței sale. Și câți dintre oamenii celebri, la bătrânețe, n-ar da orice pentru a putea revedea ce-au a fost, ei și familiile lor? România, capitala acesteia, se poate mândri cu un muzeu al caselor unde s-au născut moșii, strămoșii și stră-strămoșii…
Și vine un golan al spiritului, unul dintre acei închipuiți „intelectuali” moderni… Și nu vine oriunde, este primit cu voci pițigăiate de plăcere la un post național – Radio România Muzical -, și, hlizându-și prostia, scârbit, afirmă că Muzeului Satului este o rușine pentru orașul care-l găzduiește.
În editorialul trecut intitulat „WC sau Laborator?”, nu-i găseam nicio vină acestuia. Cu golanii spiritului nu cântărești nimic în comun. Golănia, golănie atrage. Respectiv, pe doamna redactor, care la auzul unei asemenea blasfemii juisa în ea aceeași golănie. Iată însă că golănia este pandemică. Niciun responsabil al postului amintit nu s-a simțit murdărit. Niciun murdărit n-a reacționat. De ce s-o facă? Nu s-a întâmplat nimic…
S-a întâmplat oameni buni, s-a întâmplat! Posturile de radio și televiziune se înăbușă deja în promiscuitatea așa-zisei libertății a cuvântului. Libertatea cuvântului se rostuiește în media, iată, ca în Cișmigiu, în bucătării și la beție. Nu pe banii celor care îndurerați că pe un post de radio național se scuipă flegmă, prostie, promiscuitate, golănie.
