Eram mic, în clasele primare. Ședeam seara pe treptele casei și priveam stelele. Cerul. Și mă întrebam: ce sunt, câte sunt, de ce sunt, ce au de gând cu noi?
M-am tot întrebat până când am ajuns în liceu. Și gata. M-am luat de fete, de fotbal, de cărți, de filme, de înjurături și visuri… Și proiecte. Și avansări.
Și iată-mă în casa mea de la țară. Și iarăși, privind cerul și stelele, și minunându-mă, și visând…
Până azi, când, anagajîndu-mi sufletul la tăcere și privind imensitatea albastră din fereastra casei, am înțeles ceva uluitor. Am înțeles că, în imensitatea Cosmosului, în imensitatea eternității, dacă mă pot exprima astfel, am primit cadou viața. Anii de viață. Ce mă poate bucura mai mult? Ce fericire poate fi mai îngăduitoare cu felul în care-mi trăiesc viața decât cadoul vieții?
