Să fi fost în clasa întâia? Nu mai țin minte. Dar mi-aduc aminte pământul… Cel care m-a primit când eram cu picioarele goale și le-a mânjit cu noroi. Astăzi nu mai este același. Nu-l mai recunosc. E nou, înalt… Dar continui să-l iubesc și-l voi iubi până ce nu voi mai fi. Pe timpul acela priveam cu nesaț, în reviste, la cazaci cu cizme și panaloni ca șalavarii, și-i admiram. Li se zicea ruși, dar nu erau. Erau ucraineni.
Zelenski, desigur, deși de altă nație, era la fel când era copil. Puteam fi prieteni și chiar eram, în suflet. Și-l îndrăgesc pentru asta. La fel ca pe fosta mea colegă, Alina Mungiu. Acum e în Germania. Iubește Germania încă de pe băncile școlii din România. Iubirile nu au naționalitate. Sunt la fel. Iubite la fel…
Ura, nu!
Pe Hitler l-am iubit. Am fost ca el. Cartea pe care am publicat-o are titlul „Hitler sunt eu”. Iubiri de oameni. Și el, și eu. Am scris mult despre el, pe când iubeam – și eu și el – oamenii harnici, dăltuitori de viață.
Apoi, când el a înțeles că oamenii nu sunt cei pe care-i iubea, a început să înghită în sec spre vârful lumii, a lumii pe care o definise ca fiind aiurea. Și chiar era.
Și iată, mai este și astăzi. Ura împotriva oamenilor trebuie să dispară pentru totdeauna. Zelenski își urăște concetățenii care vorbesc românește. Le-a interzis vorbirea în limba română. Alina Mungiu propune țării sale de baștină să strângă fonduri pentru a-l ajuta pe Zelenski. Iubirea cu moartea în vârf de lance, iată. Nu este firesc să rămână vie. Murdărește, strică, dăunează.
