Viața este ca un basm. În copilărie, era doldora de feți-frumoști, balauri, uriași, necurați…
Viața a tot urcat. Balaurii din copilărie și celelalte personaje continuă să existe, numai că se alintă altfel: istorici, bancheri…
Iată, chiar și cenzură! Tot cu oameni, tot cu interese, cu creiere… acuzații… înțelepciune… iubire…
Doar că iubirea este calea anevoioasă, rară, care suie spre Dumnezu. Ca să ajungă la destinație, se dezvoltă în tot felul de întâmplări pe care le pune în mișcare pentru a putea alege ce-i este de folos cu adevărat.
Ieri, am făcut cunoștință cu ea, cu cenzura. N-o acuz, cum am spus, întrucât mi-am ales calea cealaltă. O voi evita. O las să crească, să fie învingătoare și să disprară când îi vor suna clopotele.
Mă dedau scrierii despre un fapt isoric foarte rar. Despre un om discreditat vreme de două milenii. Romanul se va numi „În picioarele goale prin cenușa imperiului”. Când cenzura îmi va ridica bariera, îl voi face cunoscut.
P.S. Am uitat să vorbesc despre minciunile mari care se spun.
