Nu încape îndoială: veacul în care trăim se încheie. Ca să ne convingem, punem urechea la difuzoarele mapomondului. Nu se înțelege nimic. Desigur, fiecare este convins că el știe. Știe că este de acord sau că nu este de acord, că se bucură sau dimpotrivă, că se îngrijorează sau nădăjduiește…
Eu zic următoarele: ca să trăim, e musai să uităm totul. Să ne găsim pe noi înșine. Orice alt sentiment nu vine din noi, ci din necesitatea firii la care am ajuns. Din nevoia de revoltă, durere, îngrijorare, nevoia de răzbunare, nevoia de a vedea cauzele în ceilalți, nevoia de a ne încredința că suntem singurii deținători ai adevărului…
În felul acesta ne pierdem, nu avem potecă.
Și totuși, o avem. Aceea a luptei. Dar nu aceea a bucuriei, a urii, a găsirii armelor răzbunării, de a face orice ca să găsim o funcție, o metodă de a supraviețui. Ci aceea a luptei pentru a ne afla poteca pe care ne-am născut, de a ne afla pe poteca celui ce suntem fără ură, răzbunare, revanșă, salvare în orice… Toate celelalte preocupări ne înstrăinează, ne îndepărteză de noi. De noi cei ce nu avem părăsită iubirea, prietenia, răbdarea, pacea, fericirea proprie…
