Ieri, am fost la doctor. Distanța – 50 de kilometri. Ca să-mi tratez leucemia. Am luat taxi. De fapt, el m-a luat pe mine. Nu-mi stăpânesc picioarele. În sala de așteptare, lume multă. Până să-mi vină rândul, am așteptat vreo patru ore. Bucurie zdravănă în ceea ce mă privește. Eram ca un prunc, vesel că s-a născut. Mă eliberseam din concentrarea la maximum asupra capitolelor în care povesteam împrejurările din urmă cu 2000 de ani, imediat după moartea lui Iisus. Printre personaje, renumitul scriitor din vremurile acelea, Lucius Seneca. Mai mult, m-am pricopsit și cu un războiul civil, unul sinistru.
Îmi plăcea să mă găsesc acolo; eram vesel, hazliu chiar.
Printre cei care așteptau, un bărbat neobișnuit; nu mai văzusem ceva asemănător nicăieri în lume. Bondoc, cu încălțări caraghioase. Mergea ca un cocostârc. Era singurul care răspundea la glumele mele. Povestea lui n-o luam în seamă. Ca scriitor, la un moment dat, am început să fiu intersat. Nu se lăuda. Nu inventa. Ce auzeam nu erau închipuiri. De când se născuse, zăcuse prin spitale, jumătate mort, vreo 20 de ani. Familia, înstărită, a vândut, treptat, toată averea. Deși a umblat din spital în spital, a devenit student. Acum lucrează. Și face tratament aici, în acest spital. În acea zi eram singurul său ascultător. Zicea: „Nu spitalele m-au ridicat pe picioarele astea, așa cum le vedeți, oloage… ”
„Adică?” – l-am întrebat, oarecum obligat.
„Adică, într-o zi, când eram toată familia la tata, acesta a rostit vorbe pe care le țin minte și-acum:
„Vom prânzi de-acum în acest fel până la capătul vieții. Vom rămâne uniți pe veci. Mâine nu vom ști ce va fi, cu atât mai puțin ce va fi cu noi peste un an. Vom fi cu toții aici cu sufletul. În peste 20 ani de sărăcie am trăit și am văzut multe. Orice lucru, fie el oricum, bun, rău, viclean… rămâne adevărat dacă omul își pune virtutea în joc. Noi nu vom reduce virtutea orice ni se întâmplă. Tragedie, fericire… Nu știm ce va fi în continuare. Este nevoie de adevăr ca să putem urca în noi…”
„Și?” am devenit eu curios.
El a continuat:
„Acum, tata este din nou om bogat. Prin muncă, având ca sprijin adevărul, pe care îl folosea indiferent de… de… ”
„De cine îi era stăpân”, l-am ajutat eu.
„Așa-i! Și nu numai atât: odată a venit la el o vecină care-i datora cinci sute de lei. Tata nu i-a primit. Eu am bani, i-a spus, tu n-ai, păstrează-i!
Aia i-a luat înapoi, a mulțumit și dusă a fost. Eu am aflat mai târziu că femeia avea o slujbă bună. Când i-a murit barbatul, am fost și eu la înmormântare. Am văzut-o cum a ascuns în coșciug ceva dubios. În ziua înmormântării, m-am strecurat, am umblat în coșciug și am găsit înăutru o basma. Am desfăcut-o. Erau acolo un pieptăn, batistă, căciulă și alte chestii…”
L-am întrerupt:
„Pot să spun ceva?”
A dat din cap afirmativ.
„Află atunci că în clipa în care ai vrut să verifici dacă nu cumva în basmaua aceea erau banii pe care vi-i datora, din clipa aceea n-ai mai fost fiul tatălui tău!”
N-a zis nimic. La plecare, a venit la mine și, ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic, mi-a întins mâna și a plecat.
Așadar, tații sunt una, fiii – alta.
Două lumi contrare? Nu!… Una după alta. Nu știm ce lumi vor urma. Și tot așa…
În ceea ce mă privește, voi merge alături de toți cei care gândim la fel, pe cărarea care duce spre legile omului.
