Îmi propusesem să stau cuminte. Conștientizam că nu mai fac parte din lumea în care continuam totuși să exist. Nu vedeam rostul scrisului fără prieteni, doar cu cititori.
Brusc, în dimineața asta, citindu-mi ultimele gânduri, m-am răzgândit. Ele, gândurile, sunau astfel: Fii alături de cei care urcă pe cărarea ce duce spre omul dominat de iubirea de prietenie și adevăr. Atenție însă! Pentru a ajunge la adevăr, nu crede în vorbe! Lasă-ți simțirea să vadă, să asculte și să devii tu însuți. Nu te lăsa condus, ademenit de nimeni. Prietenia este veșnică, poate fi găsită în veacuri, în depărtări, este aceea care nu moare niciodată.
Am așteptat rezoluția ÎCCJ. O bănuiam a fi în posibile două feluri. Primul fel era acela prin care niște indivizi conformiști, cu frica despărțirii de rang, urâțesc noțiunea de civilizație. Al doilea fel ar fi fost acela în care, respingând felul dintâi, România să se trezească la viața simțită de oameni, nu de păpuși cu prețul de cumpărare pe piept.
Aștept ziua de marți și pe toate celelalte care urmează.
