Acasa > Editorial > Dictatorul etern (1) – Hitler, concluzia finală

Dictatorul etern (1) – Hitler, concluzia finală

Stop-cadru. 10 august, 1939. Giovanni Papini, copilul teribil al literaturii italiene, obţine o audienţă la Führer. Când m-am alăturat lui, acesta aştepta de mai bine de o oră într-un salonaş tapiţat cu piele, nas în nas cu un portret impunător al lui Frederic cel Mare, idolul său. Când, în cele din urmă, am fost conduși în biroul gazdei, avurăm o surpriză: eram față în faţă cu un om care aducea mai degrabă cu un gardist bonom îmbrăcat în civil decât cu dictatorul unui imperiu. Expresia „gardist” este a lui Papini, o redau întocmai, deși nu prea știu ce-i acela gardist, cum arată el.

Führerul l-a fixat pe Papini cu privirea, de sub şuviţa celebră. Într-adevăr, aceasta nu reuşea să-i imprime nici un aer: nici romantic, nici unul războinic. Pe mine nu mă vedea și era de înțeles: nu mă născusem încă. I s-a adresat doar lui Papini:

„ Ştiu totul despre dumneata şi, cum nu eşti nici diplomat, nici politician, nici preot, îţi pot vorbi fără parabole sau omisiuni, cu vechea francheţe germană”. Nu era nici profesor, nici desfundător de canale, pasiunea mea multă vreme, dar m-am abținut.

„Dumneata, a continuat amfitrionul, ai venit aici condus de curiozitatea de a vedea de aproape un tiran de soi nou şi pentru a-i cunoaşte secretele puterii. Vreau să-ţi satisfac curiozitatea de îndată, fără a mai pierde vremea cu preambuluri ipocrite. Eu sunt un om simplu şi cunosc mai bine decât domnişorii şi politrucii care sunt gândurile şi suferinţele oamenilor. Ești de acord, cred, că a gândi, a voi, a decide şi a vorbi cu atâtea milioane de servitori care nu înțeleg nimic, ascultă și confirmă din cap, sau răcnesc în demonstrații organizate tot de unii ca mine, cu interese opuse lor, este o muncă oribilă şi istovitoare. Fără a mai pune la socoteală ambiţia camarazilor de demult, imbecilitatea executanţilor, ipocrizia prietenilor, răutatea inamicilor şi toate celelalte pericole pe care le atrage după sine concentrarea puterii în mâinile unor autocraţi. Invidia este păcatul dominant, fie ea din partea unui stat faţă de altul, fie între clasele sociale din fiecare ţară. În democraţii, din cauza mulţimii forurilor legiuitoare, a consiliilor şi a comisiilor, cei cu putere de decizie sunt prea mulţi.  Dacă toate puterile se concentrează în mâinile unui singur om, atunci invidia se atenuează şi aproape dispare. Ţăranul, muncitorul, zilierul, vânzătorul, cu toţii ştiu că trebuie să se supună, dar mai ştiu şi că stăpânii lor de până mai ieri – bancherii, demagogii, șmecherii, escrocii,  politicienii, nobilii – sunt supuşi ei înşişi unei puteri unice. Masa de oameni simpli nu mai disperă că doar ea e nedreptățită. Dictatura restabileşte un nivel egalitar de justiţie şi scade umorile şi suferinţele provocate de invidie. Acest lucru explică şansa de care se bucură conducătorii absoluţi din toate timpurile. Triburile omeneşti nu se ghidează după raţionamente, nici după sentimente. Trebuie incitată fantezia şi inspirată teama, după cum ne învaţă istoria veche, cât şi cea modernă. Animalul-om nu cedează decât atunci când se face apel la patima de prădător sau dacă îi este ameninţată libertatea sau viaţa. Nu sunt eu de vină pentru faptul că materia primă esenţială a politicii este de o calitate atât de slabă. Triumful dictatorilor este consecinţa a trei eşecuri: al filosofiei, al religiei, al capitalismului democratic; cu fricţiunile lor, cu iluziile şi invidiile pe care le nasc. Filosofii, preoţii şi parlamentarii condamnă cu gesturi de repulsie dictatura, dar nu-şi dau seama că tocmai ei sunt responsabili pentru ceea ce numesc tiranie. Dacă ar fi fost mai capabili, mai puternici şi mai norocoşi, eu nu m-aş fi aflat acum aici, în biroul și la înălțimea aceasta pe podium. Dumneata ştii bine că onoarea, bunătatea şi înţelepciunea sunt foarte rare şi foarte fragile la toate popoarele şi în toate timpurile. Şi mai ştii, la fel de bine, că de sfinţi ducem lipsă şi, chiar dacă aceştia ar fi existat, s-ar fi dedicat altor treburi decât guvernării popoarelor; întotdeauna au neglijat cele pământeşti pentru a obţine fericirea în ceruri. Dacă neamul omenesc ar fi fost transformat în profunzime, nu ar mai fi nevoie de guvernanţi şi cu atât mai puţin de stăpâni de felul meu. Dar înţelepciunea şi virtutea celor din vechime nu au reuşit să-i schimbe pe oameni şi, la capătul a aproape două milenii, nici creştinismul nu se poate lăuda cu mari reuşite. Nimic nu poate şterge ceea ce este înrădăcinat în om, născut odată cu el. Dacă filozofii, înţelepţii, educatorii, apostolii şi preoţii ar fi făcut din fiinţele umane brutale alte fiinţe umane, amabile sau cel puţin raţionale, nu ar mai fi nevoie de monarhi, preşedinţi, magistraţi şi cu atât mai puţin de tirani. Oamenii au continuat să fie egoişti şi răi. Pentru a îmblânzi asemenea fiare este nevoie de cuvintele fermecate ale vrăjitorului şi, înainte de orice altceva, de biciul îmblânzitorului”.

Führerul a cules tot ce putea culege de pe chipul uimit al teribilului scriitor şi a continuat cu glas încă mai puternic:

„După cum bine ştii, teologii noştri afirmă că, în ceea ce priveşte religiile, trecerea de la politeism la monoteism este un progres admirabil. Dar teologii aşa-ziselor principii nemuritoare consideră că un pas asemănător în politică reprezintă o greşeală şi o ruşine. Dacă ar trebui să-mi dezvălui adâncurile gândurilor mele politice, aş spune că, pentru  mine, regimul ideal ar fi libertatea desăvârşită a tuturor, adică anarhia. Însă, pentru ca anarhia să fie posibilă, ar fi nevoie de o transformare radicală a naturii umane. Societatea ideală ar trebui să fie formată dintr-un popor de gentilomi sau de cavaleri înţelepţi, îndrumaţi de un sfânt genial”.

După o scurtă pauză, cât să tragă o gură de aer, Hitler a continuat:

„Şi pentru că vorbesc liber, pentru că dumneata eşti străin şi pot să-ţi spun ceea ce  nu le-aş spune compatrioţilor mei, am să-ţi spun că aş fi foarte fericit dacă nu m-aş vedea silit să exercit greaua artă a dictaturii. Căci orice minciună este o povară. Iar fără minciună n-ar exista dictatură.

Ai auzit, desigur, de Alexandru Macedon. Un erou, nu? Un viteaz, un supraom! Hess m-a burdușit cu cărți despre el. Nu ca să-l urmez. Dimpotrivă, ca să iau aminte. De pildă, pe vremea când Alexandru învingea în toate războaiele, nişte oşteni spărseseră casa Timocleii, o femeie vestită şi înţeleaptă. După ce au prădat-o de bani şi de lucruri, căpetenia lor, apropiindu-se cu sila de femeie şi necinstind-o, a întrebat-o dacă are undeva ascuns aur şi argint. Ea mărturisi că are şi l-a luat doar pe el singur în grădină, şi-a zis: am aruncat în fântână bunurile mele cele mai de preţ în timp ce cetatea era cucerită. Și îi aşternu în faţă câteva din podoabele ce-ar fi putut să se afle în apa stacojie. Ochii căpeteniei străfulgerară înspăimântător sub pleoape şi, după ce-şi sătură privirea, se aplecă să cerceteze locul. Timocleea i-a făcut brânci în puţ şi, aruncând pietre multe peste el, l-a omorât. Cu ea în lanţuri, oştenii s-au prezentat la Alexandru. Cine eşti? o întrebă Alexandru – şi ea a zis: sunt sora lui Theagene, cel care a luptat la Cheroneea împotriva tatălui tău, Filip, pentru libertatea grecilor şi care a căzut comandând oastea. Pieptu-i se zbătea de plâns şi vaier după fratele ucis şi casa devastată, dar pe chip nicio fibră nu-i tremura. Alexandru sări din scaun cu ochi plini de uimire: femeie, zise, mare curaj ai avut să dai ochii c-un om care-o droaie de prieteni şi veri pierdu la Cheroneea. Dar asta e soarta ce zeii o sortiră sărmanilor oameni: aceștia viaţa să-şi ducă în durere şi zeilor de nimic să nu le pese. Două butoaie se află pe podelele lui Zeus din Olimp, a continuat Alexandru. Unu-i butoiul cu rele, celălalt e butoiul cu bune. Când un amestec din ele cuiva dă Zeus, nenorocirea-l aşteaptă, dar are şi parte de bine…

Te iert, femeie, a zis Alexandru, vezi-ţi de drumul tău!… Ca să vezi: femeia îl făcuse de ocară și el: „<<Te iert femeie, vezi-ți de drumul tău>>”.

Führerul, cu amândouă mâinile în dreptul gurii, făcu o pauză lungă și apoi continuă:

„Citind, am rămas pe gânduri. Explicația era una singură. Scriitorii, ăia de-au scris întâmplarea, au omis detaliile. Îți dai seama ce scriitori erau pe vremea aceea?! Cum să omiți detaliile? Nu detaliile dau meritul unei cărți? Întâmplarea se derula în fața slugilor, a zecilor de lingușitori… Lor li se adresa Alexandru. Pentru ei zicea fața lui: <<Iată ce înseamnă să fii un rege adevărat, egal în vitejie și în împărțirea dreptății…>>. În fapt, îmbrăca tunica plăcută publicului. Așadar, un Alexandru cu caracterul la purtător, nimic mai mult. Unul fals. Adică acel Alexandru, care, în copilărie, jurase în fața prietenului de-o viață că nu doreşte o domnie care să-i aducă bani sau plăceri, ci numai putinţa de a face tot ce-i mai înalt şi măreţ prin fapte de vitejie şi virtute, decât prin putere şi bogăţie; respectiv nu era un Alexandru adevărat, ci tiranul care devenise… Femeia aceea, în altă existență, respectiv în aceea de pe timpul unui dictator adevărat, ar fi fost decorată, chipul ei ar fi fost imaginea-ghid în viața tuturor celorlalți. Iar dictatorul ar fi zis: fiți ca ea, fiți cetățeni, să fim o țară de Timocleea! N-ar mai fi fost nevoie de școli, de armată, de justiție, pompieri, poliție… Țara ar fi avut un singur ghid în viață… În schimb, ce a făcut Alexandru? S-a arătat celor din jur cu chipul neadevărat al adolescentului divin. Aşa cum nu există vas care să apere etern conţinutul din el, tot la fel şi omul-vas, cu timpul, se strică, chiar dacă vasul rămâne teatral încoronat cu nimbul biruinţei. Iată-l, dar, pe Alexandru, nu după mult timp, în vârful lumii, fără să ia cu el altceva decât cele cuvenite. Și după ce-i învinse pe perși, odată, spre seară, vizitându-şi oştenii… îi găsi prădând şi cărând toate bogăţiile din tabăra duşmană. Acestea erau  neobişnuit de îmbelşugate, cu toate că perşii, pregătindu-se de luptă, lăsaseră cea mai mare parte din bagajele lor la Damasc. Rămăsese neprădat doar cortul lui Darius, ca să-i fie dat lui Alexandru. Totul în el mirosea zeieşte din pricina aromelor şi mirodeniilor – şi tot cortul la fel arăta, cu marginile tivite cu aur şi scânteieri în zvâcnirile asfinţitului, impunător atât prin înfăţişarea şi mărimea lui, cât şi prin podoabele răvăşite ademenitor. Și, privind către prieteni, aceiași prieteni în fața cărora se purtase regește cu femeia Timocleea, a zis: <<Asta înseamnă a împărăţi!>> Şi-n drum spre cină, Cleitos, prietenul din copilărie, zise ca să-i amintească frumosul jurământ: Iată cealaltă faţă a visului pe pământ, <<a împărăţi>>. Iată și virtutea la capătul ei de folosinţă!

Căci, îndulcindu-se din aurul, din argintul, din femeile şi din felul de viaţă al perşilor, macedonenii se grăbeau să treacă peste destrămări şi poveri de suflet, şi-n mijlocul bogăţiilor începuseră să se dedea moliciunii: aveau pardoseli de marmură neagră, purtau pinteni de argint, şi din toate părţile veneau miracole şi serbări. Se făceau nesuferiţi în plăceri grosolane şi-n noaptea lăptoasă zămisleau în odăi luminate de lămpi mângâiate de unde de borangic, ode ale destrăbălării pe cenuşa unde odinioară eternizau alţi oameni. Pălea lumina ochilor ca-ntr-o piatră ponce, să-ncânte destrăbălata suflare a apusului. Din pricina bogăţiei şi a vieţii voluptuoase pe care o duceau, voiau să prelungească starea de moliciune şi de bine, făceau cu greu drumuri întortocheate şi expediţii obositoare şi, puţin câte puţin, au început să se încingă la bârfe. Agnon din Teos purta cuie de argint la sandale; lui Leonnatos, mai multe cămile îi aduceau nisip din Egipt pentru gimnasium, iar Philotas, fiul lui Parmenion, îşi pusese o sută de covoare la porţi şi la baie; iar când se ungeau cu ulei pentru exerciţiile fizice, consumau mai mult mir decât altă dată untdelemn şi la baie aduceau meşteri ungători şi sclavi…”

Hitler, descriind fața ridată de patimi și vicii a lui Alexandru, trăia clipe de orgasm. Continuă:

„Şi-aude Alexandru vorbele lui Cleitos care zicea: <<Dorit-ai să fii Diogene, Alexandre, încununat-ai cu măreţie chipul tău, nu pilda de curaj a femeii Timocleea, şi-atâtea vorbe avântat gândite altădată de tine sunt astăzi lucruri greu de rostit chiar de noi, şi doar pe jumătate înţelese – priveşte veşmintele-ţi scumpe cu care te făleşti, de modă persană, şi adu-ţi aminte de învăţătorul Leonida: Cuvintelor ce întârzie în gurile noastre le punem căluş>>.

Nemaiputându-şi stăpâni mânia, Alexandru luă un măr de pe masă, îl aruncă în Cleitos şi-l lovi; începu apoi să-şi caute pumnalul – şi valul creştea stârnit de vânturi venite din toate colţurile petrecerii; unul făcea unui zeu închinare şi altuia altul, şi toţi ospătau din merinde, rugându-se să fie feriţi de moartea de-acum în pornire.

Aristofanes reuşise să-l scoată pe Cleitos afară pe nesimţite şi toţi îl înconjuraseră şi-l rugau să se liniştească – iar Alexandru, sărind de la masă, începu să strige în limba macedoneană şi să cheme străjerii; porunci ca trompetistul să sune alarma şi-l lovi cu pumnul, fiindcă acesta se codea şi nu voia să sune – Hai, dar, mai repede, zicea, pune pe crainci să buciume veste armiei ca toţi să se adune, pe loc, la poruncă! Și zarva sporea în odăi, moartea însăşi, cu zvon de şoaptă la început, se putea face auzită peste tot. Prietenii îl scoteau pe Cleitos afară, el intra iarăşi pe alte uşi, mai nepăsător şi mai îndrăzneţ, spunând acest stih din Andromaca lui Euripide: <<Vai mie, ce obiceiuri sunt în Grecia!>> Şi totul sfârşea în strigăt de papagali, domnule scriitor”.

Și Hitler continuă:

 „Alexandru smulse lancea unui soldat din garda personală şi, lovit de iureşul zăpăcelii din jur, îl străpunse pe Cleitos prin perdeaua de la uşă. Cleitos căzu gemând şi urlând. Venindu-şi în fire şi văzând pe prieteni încremeniţi de groază, Alexandru, cu inima bântuită de o stranie fantomă, smuci lancea din trupul lui Cleitos; încercînd să se înjunghie cu ea, nu a mai avut puterea s-o facă; oştenii de pază îl găsiră trântit lângă Cleitos; şi-alături, ai lui, o grămadă, jeleau şi ziceau: lasă-l, rege, în odihnă! Măcar că ne doare, dacă-i răpus, astfel îi scriseră zeii ursita. Ținut de mâini, Alexandru fu dus cu greu în camera de culcare.

Îşi petrecu noaptea în zbucium, plângând, iar a doua zi sta întins pe pat, strivit de povara crucii sale. Nu ţipa, nici nu plângea, ci gemea greu. Şi uneori zicea: <<M-am omorât pe mine, m-am omorât pe mine cel care ţinea în mine un neam pur. Pământ mi-s, Zeus, anii aceia!>> Vorbe, vorbe, vorbe!… Vorbe ce trebuiau auzite de cei ce-l ascultaseră și când o iertase pe Timocleea, încoronându-se pe sine…

Cu mintea tulburată şi înfricoşată, Alexandru căzu pradă bigotismului. Începu să sacrifice cele ce se cădeau zeilor. Orice întâmplare neobişnuită şi ciudată, cât de mică ar fi fost, o socotea minune şi semn zeiesc; palatul era plin de oameni care aduceau sacrificii şi făceau purificări şi-i stârneau lui Alexandru o teamă copilărească. Frumoasele focuri de ierburi îi îndrumau paşii în tainice nopţi unde înflorea dulcea amăgire a vinului. Abia se termina un ospăţ strălucit şi începea un altul. Şi pe când se îmbăia, ca de obicei, pregătindu-se de culcare, a venit un med şi l-a poftit să petreacă la el acasă.

Şi s-a dus, şi, luat de ale sale vechi deprinderi, a mai cântat un cânt al oamenilor care trăiau ca să trăiască, şi bând toată noaptea, în ziua următoare începu să aibă călduri. Încă nu golise cupa închinată lui Heracles, şi-l cuprinse deodată o durere de şale ca şi când ar fi fost străpuns de o lance; începu să aiureze şi muri la 30 ale lunii Daisios”.

Lacrimile, dacă existau, nu inundau ochii povestitorului, care continuă:

„Avusese totul şi totul era nimic”. Avusese la picioare o țară de Timoclee și și-a bătut joc de șansa oferită de destin. S-a folosit de ea ca să se înalțe pe sine. Totul era nimic fiindcă, ucigându-l pe cel în fața căruia jurase că nu doreşte o domnie care să-i aducă bani sau plăceri, ci numai putinţa de a face tot ce-i mai înalt şi măreţ prin fapte de vitejie şi virtute, decât prin putere şi bogăţie… Acum, acel prieten, era în Ceruri, gusta din amestecul dăruit de Zeus… Partea rea… Iar el, ucigașul, aflase adevărul, și adevărul avea să-l ucidă pe el. Adevărul l-a ucis pe marele Alexandru. Fericiți cei săraci cu duhul. Căci al lor este butoiul cu cele bune”.

După o pauză, scurtă, ce-i drept, își aminti că este în fața unui scriitor și conchise:

 Dictatorul-dictator nu trebuie să aibă totul, trebuie să știe EL a da totul celor săraci cu duhul. A da Timoclee țării și a călăuzi astfel spre curaj, mândrie și patriotism… Această menire o are dictatorul cel bun. Nu a-și împărți menirea cu instituții pe care le va aglomera cu ignoranți, neisprăviți și escroci. Măria Sa, invincibilul, n-a rămas stăpân pe propriile-i picioare și să spună celor din jur <<m-am  statornicit în lumea reală şi am văzut cum nici omul care biruie lumea, nici mulţimea de înţelepţi nu izbutesc să îndrepte ceea ce e strâmb în oameni şi cum în locul dreptăţii este fărădelegea şi în locul celui cucernic, cel nelegiuit>>.

Și am să-ți mai ofer un alt episod din viața idolului tău, continuă Hitler: Pe când se afla în Gaza, faţă în faţă cu Betis, căpetenia vitează a oştilor duşmane, zise cu încrâncenare de stăpân: <<Nu ai să mori cum ai vrut, Betis, pregăteşte-te să suferi toate chinurile care se pot închipui faţă de cel învins!>>

Betis era singur, cu armele frânte, plin de sânge şi răni; luptase de unul singur în mijlocul unei cete de macedoneni – şi nu scotea o vorbă la aceste ameninţări; rămânea cu faţa, nu doar hotărâtă, dar şi dârză şi mândră; şi Alexandru a spus, cum spuneau împăraţii pe vremea lui: <<Plecat-a, el, genunchiul? Scăpat-a, el, vreun glas al rugării? Nu?! Cu adevărat voi frânge tăcerea ta, Betis! Şi dacă n-am putut smulge un cuvânt de la tine, voi smulge vaiete >>. Şi, întorcând mânia în trufie, porunci să i se străpungă călcâiele, să se treacă prin ele o sfoară şi să fie târât de viu, rupt şi sfârtecat în spatele unui car – şi la sfârşitul înspăimântătorului spectacol, oştenii izbucniră în chiote victorioase…

Nefericirea mea, știind toate acestea, este atât de mare, scriitorașule, încât, într-o zi sau alta am să provoc un război, mai devastator decât cel dinainte, pentru a ieşi din caverna umilirii mele secrete”.

Amfitrionul părea că, povestind, trecuse într-o altă lume, una doar a lui.

„Dacă înving în războiul acesta, zicea, voi fi împăratul lumii, adică puţin mai mult decât un simplu dictator local; dacă îl pierd, voi muri, adică mă voi vedea eliberat  de greutatea neliniştii conducerii. Au dreptate cei care spun că prin Legea Naturii omul este hărăzit cu dreptul la tot ce este pe pământul lăsat de Dumnezeu. Întrebarea este: cum să-i ții pe cei din vulg să nu se omoare între ei? De aceea, Dictatura nu se divide. Veacurile au un singur dictator, nu ca astăzi, când mii de dictatorași vârți în instituții dubioase, corupte, se cred Dumnezei… Să nu crezi că nu m-am întrebat dacă, pe aripile adolescenței, când tot ce zboară se mănâncă, Cel-Mare, aflând ce-l așteaptă, și-ar fi mușcat limba și ar fi închis fermoarul gurii? Deunăzi, eu însumi am declarat că dacă aș fi știut unde mă cațăr, n-aș fi scris Mein Kampf. Mi-e rușine să spun, dar nici Dumnezeu din ceruri nu știe ce se va întâmpla cu lucrarea pe care a zămislit-o El. Cu atât mai puțin știm noi alde Marele Împărat și Marele Dictator ce-am fi făcut dacă am fi știut. Nu știe nimeni ce-ar fi făcut în trecut, ce-ar face în viitor. Legile Cosmosului ne mărunțesc. Să fim sănătoși și să le respectăm sentința!”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.