Păreți sfioși, dragii mei – ne spuse Nero lui Papini și mie – dar eu știu că, de fapt, nu e sfială. Însă asta mă ajută să vă arăt sufletul meu. Dumneata, mai ales, domnule Papini, te-ai născut târziu. Mai potrivit era să te naști în veacul care m-a născut pe mine. Cel mai singur dintre singuratici. Am fi împărțit groaza, voluptatea, adâncimea revoltei și am fi râs de noi, ca să nu ne sufoce tirania, acest soare care întunecă pământul. Și azi n-am mai vorbi despre dictatură. Ci despre principiul călăuzitor al acesteia, LUMEA ÎMPREUNĂ. Dar să nu ne grăbim. Un ceai? Un vin?… Musai s-auziți mai întâi ce-am aflat eu când am spart găoacea în care mă ouase lumea, numită Roma, Cetatea Eternă. Planeta, pentru mine, avea pe-atunci un milion de locuitori: plebei, patricieni, sclavi, liberți, venetici, italici, greci, asiatici, iliri, gali – un Babilon. La circ, lume multă: 150.000 de spectatori. Vociferări, ironii, epigrame cu haz şi adresă, încurajări, huiduieli. Aristocraţi ori plebei, pentru toţi miza era una singură: întrecerea întru perfecţiune. Pe vremea aceea de început de eră romanii îşi manifestau spiritualitatea în trei împrejurări: în adunările publice, la alegeri şi la luptele cu gladiatori. Cei care odinioară râvniseră să comande legiuni, să ocupe funcţii de onoare şi alte lucruri importante, se milogeau acum pentru panem et circenses, pâine şi circ. Şi mai pe scurt: Spectacula. Lumea împreună, cum o numeam eu, putea fi întâlnită la circ, uriaşa clădire în formă de elipsă, dedicată întrecerilor de care. Circus Maximus se afla între colinele dintre Palatin şi Aventin; acoperea o suprafaţă de circa 650 pe 125 de metri şi putea găzdui chiar şi 150.000 de spectatori. Un al doilea loc de întâlnire era Amfiteatrul, un cilindru imens, de forma unui turn fără acoperiş; aici, gladiatorii se luptau între ei, vânătorii urmăreau fiarele sălbatice, criminalii erau executaţi. Când incinta era inundată, erau reconstituite faimoasele bătălii navale. Emblematic pentru Roma era amfiteatrul numit Colosseum; acesta putea primi până la 80.000 de spectatori. O altă sursă de deconectare pentru romani o reprezentau teatrele: Teatrul lui Pompei – cu 12.000 de spectatori, Teatrul Marcellus şi al lui Balbus – cu 10.000, respectiv 8.000 de locuri.
Cum adevărurile usturătoare nu puteau fi rostite în altă parte, erau spuse pe şleau la circ, în arene sau teatre – theatralis licentia. Mulţimea nu ezita să ia peste picior toate personalităţile, fie ele în vogă, fie neutre; le supunea unor ironii acide; doleanţele erau strigate direct către împărat și taxau soarta unui gladiator ori pe cea a unui curtean dispreţuit. Spectatorii erau obligaţi să poarte costume speciale: cetăţenii de rând să-şi pună toga, senatorii şi cavalerii să aibă însemnele rangului lor; soldaţii să aibă vizibile decoraţiile, iar preoţii şi preotesele să îmbrace straiele de ceremonie. Era necesar ca spectatorii să ocupe anumite locuri, nu în funcţie de preţul biletelor sau de vizibilitatea mai bună, ci de poziţia pe care o deţineau în societate. Abia așa eram împreună. Senatorii şi membrii Ordinului ecvestru stăteau în rândurile din faţă, soldaţii erau separaţi de civili, oamenii căsătoriţi de burlaci, cetăţenii străini de sclavi. Grupaţi strict potrivit rangului lor, spectatorii nu mai erau simpli spectatori, ci deveneau ei înşişi actori, jucând propriul rol, cel de „popor al Romei”. Împreună, după reguli, eram „popor al Romei”. La început, în ochii sobrilor cetăţeni romani, artiştii păreau a avea tendinţa naturală de a fi imorali, falşi, de o sexualitate debordantă; deranja mai ales faptul că aceşti „desfrânaţi plini de ipocrizie” mai erau şi plătiţi pentru bufoneriile lor. Unii erau veritabile sex-simboluri; reprezentau o atracţie deosebită pentru mulţime; ajunseseră putred de bogaţi, iar plebea îi adula.
Dar să revenim la spectacol. Transpiraţia lucește pe frunţi, picioare neastâmpărate se lovesc, mâinile ridicate, gurile strâmbe; eram fascinat. Râsete pornite din piepturi sănătoase: lucruri care lipsesc unora, cărora le duc dorul şi la care râvnesc se strâng în fiecare, dăruindu-le atingerea solidară.
Chiar dacă eram copil, inima-mi era deja arvunită; se hrănea cu gândul că odată voi fi eu însumi culegător de aplauze, că, odată şi-odată, voi culege încurajările imensului teatru; voi fi, la rându-mi, incendiatorul mulţimii. Un dictator. Și când voi fi mare, voi face un teatru înalt până la cer şi cât Roma de lung, să vină lumea împreună, lumea mea, adică „toţi cei 150.000 de oameni hazoşi ca noi!”. Și să le spun:
„A omorî, încălcând legea, este la îndemâna oricui. A salva, împotriva legii, pot doar eu, cu sufletul meu. Sunt fiu al Romei. Roma este casa mea și casa mea va fi deschisă tuturor romanilor. Ca și omul, Imperiul are trup și suflet. Trupul, cu mâini și picioare, este poporul. Organele sunt Statul. Suflet este împăratul. Și suflet sănătos înseamnă popor sănătos. Aș putea să obțin asta doar dacă poporul simte că sunt al lui și nu că el este al meu. De aceea, repet: A omorî, încălcând legea, este la îndemâna oricui. A salva, împotiva legii, pot doar eu, cu sufletul meu care este în voi”.
Istoria știe ce face, credeam. Și a știut ce face. Ce-i drept: cumplit de drept. Mama era tot ce ura lumea împreună, ce urau cei 150.000 de romani din rolul poporului Romei. Căci, nebunia ei, aceea de-a avea puterea cu orice preț, sufoca, făcea viața irespirabilă.
Anicetus şi-a luat în sarcină misia de a o aduce cu picioarele pe pământ; și a pus la cale un naufragiu. I-am convocat pe Seneca şi pe Burrus; aceştia aşteptau desfăşurarea evenimentelor într-o altă încăpere; înţelegeau că, ulterior, nu va exista posibilitatea ca eu şi mama să supravieţuim, amândoi, acestui dezastru; în mod inevitabil unul dintre noi trebuia să piară. Seneca se uită fix la Burrus şi zice: „Ce-are să fie dacă tu ai da ordin soldaţilor de-aici s-o omoare?”
Burrus se îndoiește, îi răspunde că pretorienii sunt atât de ataşaţi întregii familii a cezarilor şi cinstesc în asemenea grad memoria lui Germanicus încât nu se poate avea încredere în Detaşamentul de gardă de la Baiae pentru executarea unei asemenea misiuni. Anicetus, cum spuneam, a pus la cale naufragiul în care trebuia să piară mama.
După naufragiu, trimisul mamei, Lucius Agerinus, pornește spre mine să mă informeze că mama e bine, că va încerca să doarmă, iar eu să nu dau zor spre ea până a doua zi dimineaţă. Anicetus înțelege altceva; zbârlit şi pornit pe rele, se teme pentru viaţa lui; înţelege, din atitudinea lui Agerinus, că intenția lui a eșuat. Că s-a comis ceva îngrozitor și că el va fi cel care va plăti. Cuprins subit de furie, scoate pumnalul şi sare pe Agerinus; are loc o luptă scurtă; o clipă mai târziu, atacatorul este imobilizat de trei oameni; pumnalul e căzut la pământ.
Gărzile, crezând că avusese loc o tentativă de asasinat asupra mea, îl scot pe atacator afară din încăpere; în curând, toată lumea este în fierbere. Herculeus şi Oloaritus, doi ofiţeri de marină, şi câţiva marinari, sub comanda lui Anicetus, pleacă imediat spre vila mamei.
Mulţimi de oameni, dintre care mare parte cu făclii, sunt pe mal, aproape de locul unde se produsese aşa-zisul accident. Agrippina, vegheată de o cameristă, e întinsă pe pat, cu o singură lampă aprinsă lângă ea; uşa încăperii e dată în lături. Anicetus, urmat de cei doi ofiţeri, apare în prag cu sabia-n mână. Unul dintre ofiţeri îi dă o lovitură la ceafă; Anicetus îi străpunge inima cu sabia.
Abia din scrisoarea adresată Senatului de Seneca am înțeles că se făptuise un gest necesar. De îndată, am fost adoptat de ulițe. Urcam nestingherit în simpatiile și speranțele celor de jos. Lumea se îmbulzea în temple pentru a mulțumi zeilor că împărăteasa murise; oamenii aduceau slavă zeilor că m-au apărat atîția ani de mâinile ei ucigașe. Și când am deschis serbările, având ca sâmbure ideea mea de „o Lume împreună”, entuziasmul a luat rapid înfățișarea sloganului meu.
Şi am zis:
„Să fie chemate Vestalele!”
Şi-au venit Vestalele, aceste măicuţe pe care părinţii lor le destinaseră celibatului; şi au asistat ele la toate întrecerile şi luptele; şi nu le-a fost ruşine să contemple bărbaţi goi luându-se la trântă; se imitau, în felul acesta, obiceiurile greceşti de la Olimpia, unde astfel de întreceri erau întotdeauna considerate foarte decente, încât chiar preoteselor zeiţei Demetra li se permitea să asiste la ele.
Şi, crezându-mă în stare să mă descurc în întrecerile de care, am hotărât să fiu unul dintre bărbaţii care, prin forţa lor fizică, probează cu ea frumosul corpului omenesc; eram atât de abil în acest sport încât nu-mi făceam probleme să-l practic zilnic în Câmpul lui Marte, sub privirile publicului; priceperea mea de conducător de care dădea la iveală rosturi necunoscute sportului şi permitea publicului să mă urmărească la antrenamente, pe o pistă particulară – circuit trasat cândva de Caligula, pe locul unde se înalţă azi biserica Sfântul Petru, şi terminat de mine în anul începerii Juvenaliilor.
Ei bine, această paradă publică a despuierii nu-i dezgusta pe oameni; îi atrăgea chiar; prin aclamaţii, îşi arătau bucuria că împăratul lor avea asemenea apucături, numite dezgustătoare de istorici.
Seneca şi Burrus îmi încurajau entuziasmul, ştiind că acest lucru îmi creştea popularitatea în rândul maselor; şi dacă nu aprobau cu plăcere apariţiile mele pe scenă, îşi fâlfâiau, totuşi, poalele togii şi băteau tactul din palme atunci când cântam, ca şi cum le-ar fi plăcut.
„Chiar vă place?, i-am întrebat odată. Nu cumva sunteţi încântaţi doar de felul cinic în care îmi arăt înclinaţii pe care mama mea întotdeauna s-a silit să mi le reprime şi pe care, din consideraţie pentru ea, atâta timp cât a fost în viaţă, m-am simţit obligat să mi le înfrânez? Faceţi parte dintre bărbaţii cuminţi ai Romei. Nu sunteţi şocaţi că fac acum ceea ce-mi dorisem dintotdeauna să fac, să aduc lumea, poporul Romei, împreună?”
A răspuns prompt Seneca şi a zis:
„Tonul ferm cu care pronunţi aceste vorbe grele împotriva noastră, pentru mine, învăţătorul tău, o, rege!, semnifică, spre cinstea ta, că, lipsindu-ţi scaunul pe care să-l baţi fiindcă te-a căzut, te ajută să dovedeşti cât de mult te doare moartea mamei tale, pe care o regreţi. Și-ţi mulţumesc pentru asta! Pentru mine este un dar pe care mi-l întorci, ca un bun coleg din patria mea de simţire şi cuget”.
Şi sosi momentul de apogeu al planului de a face din Roma întreagă teatrul unde să fie jucată piesa „Baiae şi societatea romană”. Întâmplările pe care vi le povestesc s-au petrecut o dată în anul 59 şi a doua oară în anul 65, la Stagnum Agrippae, un lac artificial din Campus Martius; fusese construit de Agrippa, principalul consilier şi apoi ginerele lui Augustus; un încântător parc, pe placul înaltei societăţi, cu verdeaţă şi pâlcuri de copaci pe o suprafaţă de aproximativ patru hectare, lac alimentat de apeductul Aqua Virgo – construit special în acest scop în anul 19 -, ce se vărsa în Tibru prin intermediul unui canal de 800 de metri; o plută uriaşă îi aşteaptă pe oaspeţii chemați de mine, fixată cu piroane pe butoaie goale de vin, acoperite cu covoare purpurii şi aşternuturi moi, legată cu odgoane de alte ambarcaţiuni împodobite cu aur şi fildeş; vâslaşi sunt bărbaţi care se prostituează, exoleti, aranjaţi în funcţie de vârstă şi de „talentul” lor pe plan sexual (scientiam libidinum); lacul şi malurile sunt populate cu animale şi păsări exotice aduse din toate provinciile imperiului, de peste mări şi ţări; taverne, bordeluri, foişoare, chioşcuri pline cu aristocrate laolaltă cu prostituate; farmece pe gustul multilateral al bărbaţilor; nimic nu se refuză; un sclav îşi posedă stăpâna; dincolo, un gladiator forţează o tânără ingenuă; luminile se aprind peste tot şi de pretutindeni se înălţă cântece, îmbrânceli, ţipete, lovituri; şi-n apogeul petrecerii am fost luat în căsătorie de unul dintre membrii bandei de perverşi, un tânăr numit Pythagoras; ca-n viaţă, spune poetul răpit de autenticul serbării; ca-n ceruri, exclamă răzvrătitul; ca la Baiae, apreciază romanul de rând. Sunt împodobit cu vălul nupţial; nu se neglijează patul conjugal, făcliile mirilor; consumarea căsătoriei se face pe viu, în văzul tuturor: vaiete, zbateri paroxistice, gâfâieli orgasmice; o întreagă societate este cuprinsă într-o orgie a sexului şi a violenţei sub conducerea unui împărat care pare înclinat să scoată la vedere tot ce este natural omenesc, să refuze intimităţile pudibonde.
Nici rangul, nici vârsta, nici titlurile nu-i împiedică pe invitaţi să practice vechea artă a actorilor greci şi latini, să se umilească grotesc cântând melodii nedemne de cetăţenii respectabili; şi până şi matroanele se dedau la fapte înjositoare.
Printre copacii care străjuiesc lacul construit de Augustus pentru bătălii navale, în chioşcuri ridicate pentru întâlniri amoroase se vând răcoritoare; nu e băutură menită să aţâţe simţurile care să nu se găsească acolo; se distribuie bani pentru ca oamenii mai puţin pregătiţi să participe la asemenea evenimente, să-i cheltuiască după pofta inimii, fără a se împovăra de datorii; onorabilii îi cheltuie dezgustaţi, iar desfrânaţii nu ştiu cum să-i irosească mai repede pentru a atinge culmile plăcerii. Și nu e nici măcar un indiciu care să ne ducă la gândul că măcar unul dintre participanţi ar fi fost obligat să se comporte astfel; oamenii sunt dornici să participe; oricine poate deveni actor, să cânte, să declame versuri, în atitudini delirante; aristocratele practică roluri umilitoare – deformia meditari.
Cârciumile şi lupanarele colcăie de lume. Jos ipocrizia! Jos prejudecăţile! Jos convenţiile mincinoase! Sus omul total! Sus omul care le-a încercat pe toate!, strigă Lucius, să fie auzit de Fabius.
Armata de Augustani îl acompaniază: „Doar aşa omul poate face un pas vârtos spre o lume ca lumea”.
Dansatoare şi prostituate din toată Roma servesc în cârciumile şi hanurile improvizate pe ţărmurile prin preajma cărora trece escorta imperială; se servesc tot felul de delicatese; matroanele romane fac pe hangiţele şi îl invită pe împărat să le onoreze cu prezenţa; eu mă amuz copios privind matroanele romane înveşmântate ca nişte hangiţe; nu văd vreo diferenţă între ele şi prostituatele de care sunt înconjurat; am adus plăcerile celor bogaţi, nu altele, nu unele inventate de mine, ci pe acelea practicate zilnic de aristocrația Romei, pentru a le împărtăşi şi poporului, pe care îl iubesc; tratez întreg oraşul ca pe propria mea casă; îi invit pe locuitorii Romei să-mi fie oaspeţi, să guste plăcerile oferite de Baiae, să vadă petrecerile minuţios pregătite, muzica, luminile nocturne, hanurile de pe malul mării, petrecerile la bordul corăbiilor, cheltuielile extravagante, banchetele gândite spre a-i aduce împreună pe împăratul saltimbanc şi poporul său; să primească ceva ce fusese mereu doar dreptul celor bogaţi.
Obişnuitele „bărci ale plăcerilor” folosite la Baiae sunt înlocuite cu plute imense; banchete potrivite mai degrabă uscatului sunt strămutate pe apă, să fie mai la vedere; remorcherele care trag plutele sunt împodobite cu aur şi fildeş; sunt puse în mişcare nu de vâslaşi profesionişti, ci de bărbaţi cu sex-apeal; peşti ce trăiesc doar în ocean sunt aruncaţi în apele din apropiere…
Scenografia are drept scop să ofere romanilor ce n-au avut niciodată: noaptea e transformată în zi, bărbatul devine femeie, împăratul se căsătoreşte cu un fost sclav, intimităţile primei nopţi de mariaj sunt cunoscute de toţi spectatorii. Ca-ntr-o mare familie, toţi membrii ei sunt prietenii intimi ai împăratului, într-o Saturnalia nemaivăzută la Roma, în cap cu princeps saturnalicius.
Asta este Roma! Ăsta este omul! Aceasta este patria pe care niciun regim parlamentar nu o poate ridica pe roți. O poate face doar dictatura „lumea împreună”.
Chiar şi Tacitus, care mă urăşte istoric, se va vedea nevoit să afirme că vina împăratului în incendiu nu este ceva dovedit. Un om care iubește poporul împreună așa cum îl iubesc eu nu poate arde ideea pentru care trăiește. Nerăbdător să dovedesc adevărul, am organizat o anchetă în legătură cu astfel de zvonuri în speranţa că voi putea dovedi cum a izbucnit incendiul. Anchetatorii chemați de mine să afle adevărul sunt mai presus de orice bănuială. La capătul anchetei îi acuză pe niște creștini, pe atunci doar o sectă care se răspândea repede sub conducerea spirituală a lui Pavel din Tars, ai cărei membri, în cea mai mare parte, erau recrutaţi din rândurile sclavilor:
„Aceştia, au constatat anchetatorii, vâră în capul oamenilor ideea că sfârşitul lumii este aproape şi că întreaga omenire, cu excepţia lor, este sortită pieirii; credinţa acestora, Rege Nero, e întemeiată pe existenţa unui oarecare Christus, executat cu 30 de ani în urmă în Iudeea; acesta afirma că va reveni cu patalama de la tatăl său, stăpânul şi întemeietorul lumii, ca să judece lumea. Membrii sectei aşteaptă exaltaţi evenimentul; îndeplinesc ritualuri secrete, se ţin deoparte de ceilalţi oameni. Conducătorul lor, Pavel, evreu prin naştere, dar cetăţean roman, a mai fost acuzat că instigă la revoltă în toate provinciile imperiului; a fost chemat la Roma în anul 61. Tu, Rege Nero, l-ai achitat”.
Cercetările stabiliseră că în momentul când oraşul era în flăcări, aceşti mizantropi se arătaseră încântaţi de foc, strigau că sfârşitul este aproape; că Roma, ca şi Babilonul, avea să fie distrusă de către Christus; că acesta îşi va face apariţia deasupra flăcărilor şi norilor de fum; îi va ridica la Ceruri pe aleşi, iar pe Nero îl va nimici, odată cu tot poporul său păgân. Întrebaţi dacă erau cumva mulţumiţi să vadă Roma arzând, ei ar fi răspuns că aceasta era răzbunarea Cerului. Cum, dar, să mişte un deget măcar ca să stingă incendiul? Şi că revenirea pe pământ a Domnului este însăşi esenţa noii credinţe. A doua venire a zeului lor, Christus, reprezintă evenimentul suprem; este aşteptat de ei să pogoare din clipă în clipă.
„Aşadar, a conchis anchetatorul, voi sunsţineţi că zeul vostru, Christus, e autorul incendiului? A revenit cumva pe pământ?”
Ei răspuns şi au zis:
„Dintr-o clipă într-alta cerurile se vor deschide; Mesia va sosi pe nori de foc şi va putea fi văzut în toată măreţia sa”.
Anchetatorul i-a lăsat să spună tot ce ştiu, apoi i-a întrebat:
„Aveţi o dovadă că e de crezut ceea ce susţineţi voi?”
Şi ei au zis:
„Aceste case în flăcări nu sunt dovezi? Incendiul de pe Palatin, unde se mai vede şi acum pârjolindu-se palatul împăratului Nero, nu este o dovadă? Aceste locuinţe ale puternicilor zilei căzute pradă flăcărilor, aceste temple ale vechilor zei, căzând la pământ, ţipetele ascuţite ale mulţimilor îngrozite, toate acestea nu au darul să vă convingă? Mai puteţi încă să vă alăturaţi nouă şi să vă salvaţi împreună cu noi de la sfârşitul lumii. Iertat fi-va acela ce se va smeri!”
„Recunoaşteţi că aceste fapte au fost anunţate vouă de învăţătorii voştri?”
Şi ei au zis:
„Învăţătorii noştri ne-au vestit nouă despre venirea Domnului şi stăpânului celui sfânt”.
Mai ales acest din urmă răspuns a avut darul de a mă convinge de vinovăţia acelor oameni, după ce mi-a fost adus la cunoştinţă comportamentul acestora; mi s-a părut aproape sigur că ei provocaseră incendiul sau că, folosindu-se de magie, atrăseseră flagelul asupra poporului pe care îl urau; că incendiaseră cu bună ştiinţă cele două amfiteatre, simboluri ale bucuriilor mulţimii, ca şi Palatul meu şi casa lui Tigellinus, braţul meu drept.
Conform obiceiului meu, am cerut recunoaşterea în scris a mărturisilor pe care aceştia le-au făcut, şi că ele, mărturisirile au fost făcute liber, fără nicio constrângere.
Priveam spre anchetatori. Aşteaptam un răspuns clar. A răspuns octogenarul; acesta deţinea funcţia de anchetator şef tocmai datorită anilor pe care-i avea, şi a zis:
„Au mărturisit că sunt încredinţaţi că deflagraţia constituie semnul sigur al venirii pe pământ a zeului lor, Christus; că pedeapsa cruntă pentru nerecunoaşterea acestuia este prevăzută în legile lor şi că acesta nu e decât începutul. Eu, personal, i-am întrebat dacă spusele lor sunt făcute în apărare, sau de teamă, şi au zis că ar fi păcătuit mărturisind de frică şi că au spus tot ce-au spus convinşi că nu gândesc cu price, că nu e nimic rău în felul cum gândesc. Și că, de bună seamă, spunând adevărul, s-au bucurat de semnul venit din Ceruri pentru ei, şi că nu s-au gândit o clipă să dea ajutor năpăstuiţilor”.
Adepţii sectei au fost supuşi la torturi îngrozitoare şi daţi pe mâna mulţimii dezlănţuite. Unii au pierit sfâşiaţi de câinii asmuţiţi asupra lor, alţii linşaţi sau crucificaţi, alţii arşi de vii, aşa cum arseseră victimele incendiului, sau legaţi de nişte tauri furioşi şi tăvăliţi pe jos până au murit.
Istoria, dragii mei, a fost confiscată și confiscate vor fi, de la mine încolo, toate adevărurile. Aveți privilegiul să ascultați povestea cu începutul de sfârșit al lumii neîmpreună.
Și, iată, peste două mii de ani, eu, un neica-nimeni, într-un rol nu de mine ales, mă întreb, fiindcă cineva trebuie s-o facă, iar Istoria are criterii ciudate de alegere, deci mă întreb ce ar fi fost omenirea dacă un saltimbanc, un Nero, ar fi izbutit victoria și lumea, astăzi, ar fi fost doar un teren de joacă, în reprize, pauză, și iarăși joacă, în mersul ei spre infinit, căci infinitul nu va avea niciodată un sfârșit? Ce ar fi fost? Ce altceva suntem decât o repriză? Nero, prin înfrângerea sa, a schimbat macazul. Suntem mizeria care suntem. Pauză!