Acum cinci sute de ani și mai bine, Martin Luther descoperise că Papa era, pe vremea lui, ceea ce este statul de drept pe vremea noastră. Sloganul papal zicea: Intră banul în cutie, pleacă sufletul în paradis. Principiul statului de drept, astăzi, este: Bagi banul unde trebuie, poți ajunge președintele Statelor Unite. Sau, în traducere liberă: Poți să furi și să minți, bagă banul în cutia cu eticheta democrației și ești binecuvântat, măcar că se știe tot mai puțin ce-i aceea democrație. Un fel de ceva pe care toată lumea strigă că l-a prins și acel ceva nu există.
Ne credeți că avem dreptate, Herr Martin Luther?, l-am întrebat noi. Răspunsul a fost: Nu! Căci și voi sunteți crescuți din aceeași plămadă. De ce v-aș crede? În copilăria mea, în ciuda unei vieți supuse unor privațiuni canonice, aveam impresia că nu voi putea da ochii niciodată cu Dumnezeu. Nu găseam niciunde un răspuns care să mă salveze din smerenia mea. Mai ales după ce Sfântul Augustin susținea că doar câțiva oameni sunt aleși de Dumnezeu. Restul vor arde în flăcările iadului.
Înghețam într-o chilie fără căldură, mă autoflagelam în speranța exorcizării, îndepărtării demonilor din corpul meu. Nimic nu mi se părea deajuns. Sleit după flagelările la care îmi supuneam corpul, nu simțeam nici o mulțumire. Vânare de vânt! Și-o luam de la capăt, mereu mai crud.
Când, mai multe zile nu m-am arătat la față, prietenii au intrat în chilia mea și m-au găsit întins, inconștient, pe jos. Au adus o lăută și unul dintre ei a început să cânte. Mi-am revenit, dar eram mereu cu aceeași ciudă pe neputința de a simți și altceva decât furtunile fără puncte cardinale din sufletul meu.
Eram chinuit de gândul că, în ciuda atâtor posturi și abțineri ascetice, nu aveam siguranța mântuirii. Ispitele și îndoielile se învolburau în mine, mă devorau. Scepticismul și chiar disperarea mă copleșeau. Zile și nopți eram bântuit de viziuni cerești. Nu înghițite din Biblie, ci din amenințările popilor.
Erau doar două mese frugale pe zi, cea de a doua lipsind în zilele de post – zilele de post fiind o treime din zilele anului. Călugării umblau cu ochii plecați și își țineau mâinile vârâte în mânecile sutanei. Se trezeau la ora trei pentru prima slujbă, slujbele ținându-se de șase ori pe zi. N-aveau nici un fel de confort, iar în locurile stabilite se aruncau la pământ, întinși în formă de cruce, pentru a se ruga.
Țineau atât de strict toate regulile Ordinului încât îi scriam prietenului meu Gelert:
„Dacă un călugăr putea ajunge în cer prin monahism, eu aș fi fost acela”.
Cu Gelert mă împrietenisem la Roma. Prima reacție la vederea Cetății Eterne a fost o teamă pioasă. Mă prosternam, ridicam mâinile și strigam: Te salut, o Romă sfântă! Te salut, o Romă sfântă! Plângeam și, din nou: Te salut, o Romă sfântă! Așa-mi dicta educația bisericească.
După care am observat gesturile unui pelerin ca și mine. Acesta se înclina cu venerație în fața sfintelor moaște, urca scara sfântă în genunchi, vizita aproximativ douăzeci de biserici și cumpăra multe indulgențe pentru el și pentru părinții lui, pe care, morți fiind, dorea să-i scoată din Purgatoriu și să-i trimită în Paradis.
Pentru gândurile astea ale mele, mai punțin conforme eticii din școală, cu doar un veac în urmă, Jan Hus fusese ars pe rug. Și, mai-nainte cu un veac, pățise același lucru călugărița-scriitoare Margareta Porette. Papa a decis excomunicarea mea. Dieta de la Worms s-a întrunit doar pentru a o pecetlui. Atunci, fără nicio rânduială a vorbelor mele, am rostit următoarele: „ Dacă Papa pretinde că are puterea de a elibera sufletele de păcate, este excesiv de crud. Își folosește dreptul doar pentru cei cu bani și lasă-n mâinile Diavolului tocmai pe cei oropsiți. Papa Leon al X-lea, sub pretextul că strânge bani pentru renovarea catedralei San Pietro, de la Roma, l-a însărcinat pe dominicanul Tetzel să vândă indulgențe. Acesta a lansat campania cu sloganul cinic: „Cade banul în cutie, zboară sufletul în Paradis!” Îl identificam pe Papă cu Antichristul. Pentru Papă și pletora de propovăduitori ai credinței din subordinea lui credința în Dumnezeu era doar o îndemânare de papagal. Popimea nu înțelege, spuneam, ce grăiește. Folosește numele lui Dumnezeu sub imboldul stomacului, care poftește. Dacă ar crede în existența lui Dumnezeu, nu și-ar permite să ierte în numele Lui. Ar risca să se trezească damblagii. Vorbele mele spuneau mai mult decât se auzea. Papa comitea o ticăloșie. Vindea ce nu-i aparținea: iertarea divină. Jefuia credincioșii în numele Bibliei. Dacă e să fiu excomunicat, am strigat, atunci să fiu pedepsit prin zicerile Scripturii, căci eu nu voi da crezare Papei sau conciliilor. Acestea s-au înșelat ori s-au contrazis adesea. Să fiu, deci, condamnat, prin scrierile sfinte în numele cărora sunt învinuit de erezie. Atunci, abia, conștiința mea va fi sub cuvântul Domnului. Fără de aceasta este anevoios, dăunător și periculos să acționezi contrar conștiinței. A socoti că iertările papale sunt atât de puternice încât să poată mântui un om, chiar dacă el, prin absurd, ar fi siluit-o până și pe Maica Domnului, este o ticăloșie.
Tocmai asta este ceea ce propovăduim și noi Herr Luther, am zis noi. Iar răspunsul a fost:
Nu vă cred! Argumentul vostru este „logica”. Logica lui cine? Temelia statului papal este un fals! Unde-i logica? Pelerinajele la Roma și sărutarea picioarelor Papei sunt păgâne!… În timpul uneia dintre lungile mele întoarceri acasă aflasem că un țăran prins cu un rac din râul contelui Eppenstein a fost executat pentru încălcarea proprietății. Am citit Scripturile. N-am găsit nicăieri un cuvânt despre împroprietăriri făcute de Dumnezeu. Ce proprietate a-ncălcat sărmanul țăran? Pământul cu râuri, munți și oceane e-al tuturor celor născuți, al celor ce se nasc și se vor naște în veac. Dar nu m-am mirat. Textele din Vulgata erau traduse după cum convenise marilor proprietari.
Peste oraș bântuia ciuma. Focuri mari încercau să curețe aerul. Clopotele nu-și încetau dangătele pentru morți. Căruțe cu morți, de trei ori pe zi. Autoflagelări, rugi deznădăjduite spre ceruri, pelerinaje de pocăire.
Principele Saxoniei observa caustic: „La Leipzig avem trei lucruri cu totul deosebite, adică trei mănăstiri cărora nu le poți găsi pereche. Prima: cea a Ordinului Predicatorilor. Vinde tot anul grâu, fără să aibă vreun ogor. Cel de-al doilea Ordin, cel al Călugărilor Cerșetori, face construcții imense, dar n-are venituri. Cel de-al treilea, cel al Augustinilor, poartă sutane și face o mulțime de copii, deși nu au neveste”.
În Erfurt funcționau 22 de mănăstiri, 20 de biserici, 36 de capele, o duzină de biserici ale spitalelor și erau 2000 de studenți în Universități. Ospețele se țineau lanț și nimeni nu se mai mira dacă măicuțele aveau unul sau doi copii. Dictatura falsei credințe. Cei care conduceau mănăstirile nu arătau niciun fel de interes pentru schimbarea acestui mod de viață. Am căutat, atunci, răspuns în Epistola către romani a Sfântului Pavel. Crezuse, ca toți creștinii, că îndurarea Domnului se obține prin indulgențe, hagialâcuri, slujbe și donații. Afla, iată, că îndurarea Domnului vine doar din căință. I-am scris lui Gelert: Căința, dragă prietene, nu o găsești în afara ta, în fapte goale de conținut, în slujbe și pomeni. Căința este silința de a ajunge la cuvântul Domnului, care Domn e în tine. Care nu există ca atare. Există Cuvântul Său. Dumnezeu este cuvântul. Ca să-l auzi, trebuie să înveți limba Lui. S-o înveți ascultând-o mereu, învățând-o din experiențele proprii pe care le înduri. Căința este lungul proces, de la naștere până în ceruri, prin care te cureți de imperfecțiunile facerii. Te afli pe tine, cel din Hristos și pe Hristos cel din tine.
Simțeam în adâncul meu ceva ce nu eram eu, ceva mai adânc decât mine. Ar fi vrut să iasă, dar nu l-aș fi recunoscut. Cum era s-ajung la el? Cum s-ajungă el la mine? Trăiam iluzia că suntem doi. Eram, de fapt, unul singur. La mine trebuia s-ajung. Grea povară!
Căci, tot așa cum pasărea, în zbor, nu se vede zburând, omul nu poate gândi și-n același timp să se vadă gândind. El era-n mine, de aceea nu-L vedeam. Eram cel spre care urcam și nu voi sfârși vreodată. Căci aflasem: nu-mi era de nici un folos să-I ascult învățăturile. Era nevoie să le trăiesc, să le trăiesc cunoscându-le sămânța.
Cum așa?, mă-ntrebam. Dacă întrebi un păgân: „Unde este Dumnezeul tău?”, acesta îți va arăta statuile sale. Dacă sfărâmi acele statui, îți va arăta un munte, un copac, o piatră oarecare, pe care el a luat-o din albia unui râu și a pus-o pe un soclu pentru a se prosterna înaintea ei. Vezi? îți va zice, arătând cu degetul obiectul adorat: „Iată Dumnezeul meu!” Tu te pui pe râs că el crede într-o piatră pe care poți s-o spargi sau s-o arunci. Atunci îți va arăta soarele sau luna și va spune: „Iată Dumnezeul meu!” Mereu, neînduplecat, în afara lui. Și-ntorcându-se spre tine va striga: „Dumnezeul tău unde este?”
La o asemenea întrebare tu nu poți arăta ochilor lui nimic, îi scriam lui Gelert, pe care să-l vadă. Nu are ochi pentru a vedea ceea ce tu nu îi poți arăta aievea. Căci pe Dumnezeul tău îl vezi doar tu. Acesta este dar și este ce-i mai bun în tine. Iată de ce, prietene, Papa nu poate ierta nimic. Cu excepția celor impuse prin propria-i autoritate. Papa l-a confiscat pe Dumnezeu și-L călărește pentru tine. Vă văd oameni serioși… Papa nu credea în Dumnezeu și se autoproclama Dumnezeu. A făcut reguli pentru postit, rugăciune și mâncatul untului astfel încât cine ține poruncile sale va fi mântuit, cine nu, va fi al Diavolului. A fermecat poporul cu închipuirea că mântuirea stă în a-i săruta lui picioarele și-n alte făptuiri de-același fel. Dar nimeni dintre sfinți, oricât de sfânt ar fi fost, nu și-ar fi putut găsi mântuirea în fapte de felul acesta.
Cineva construiește biserici. Altcineva merge în pelerinaj la sfintele moaște. Un al treilea postește sau se roagă. Un al patrulea poartă o rasă, merge în picioarele goale sau face orice altceva de felul acesta. Niciuna din faptele acestea nu are veo putere să ne facă liberi, să ne ajute să fim noi înșine. Preoții nu ne pot ajuta nicicum. Nu cunosc și nu vor cunoaște niciodată decât voința închipuită de ei, nicidecum a lui Dumnezeu.
Copiii cresc în rătăcire mergând la biserică și gândind că mântuirea înseamnă rugăciune, post și a fi cuminte în timpul slujbei. Atât pot propovăduitorii credinței, asta înțeleg ei prin a fi credincios.
Adevărata pietate constă în două feluri de fapte: acelea făcute pentru alții, care sunt cele corecte, și cele făcute pentru noi înșine. Niciuna dintre faptele noastre n-au vreo putere de mântuire. Mântuirea este drumul cunoașterii spre Dumnezeul care ești, este drumul spre libertate. Căutați adevărul! Adevărul vă va face liberi! Adevărul din voi, nu din afara voastră! Dumnezeu nu poate fi altceva decât El însuși. Este propria Sa creație. Este omul. Tu, omul!
Biserica are o singură bogăție: Evanghelia. O bogăție sufletească și atât. Averile din curțile ei – acum, voi vă veți aminti de limuzinele cele mai luxoase din lume, îngrămădite în curțile popimii – eu voi aduce în discuție, pădurile, ogoarele, pășunile. Toate astea nu provin din muncă, hărnicie, și virtute, sunt ale oamenilor, ale lui Dumnezeu. Nu viața în asceză, chipurile, este plăcută Domnului, ci cea activă, plină de lucrare.
Mințile voastre tinere țes în jurul afirmațiilor mele o pânză de considerații contradictorii. Pentru a nu încâlci înțelegerea discursului meu, vă spun eu ce obiecțiuni aveți. Sunt cele ale prietenului meu din Olanda, Erasmus. Cum ar fi aceea că teoria mea înlocuiește o servitute exterioară, cea a Bisericii, cu una interioară, dogmatică, iar aceasta îl înrobește pe om, face din el unealta docilă a imaginației sale primitive despre Dumnezeu. Înlocuiește Cuvântul Domnului cu ce-i trece lui prin cap. Ceea ce este adevărat. Este convins, urmând exemplul Bisericii, că el, unicul, înțelege peste toți ceilalți ce vrea Demiurgul. Ridică bariere de netrecut în calea mersului condus de natura umană: iubirea liberă, îndrăzneala, inovația… Biserica a luat asupra sieși, cu de la ea putere, acest control și, după atâtea veacuri scurse în pedepse și răsplătiri papale, lumea nu e cu nimic mai bună. Dimpotrivă. Și, din nefericire, omul a preluat și el convingerea că este născător de adevăruri.
Dragii mei, Erasmus pune înaintea carului, harul creației libere, al spiritului. Eu pe acela al ascultării, al împlinirii Cuvântului lui Dumnezeu, adică pun credința. Urechile sunt singurele organe ale creștinului.
Ca și mine, Erasmus vorbește despre filozofia lui Hristos a cărei semnificație este că Biserica ar trebui să-ncurajeze oamenii să-și trăiască viața precum Hristos, mai curând decât să-i învețe să-și caute mântuirea prin practicarea unor neghiobii. Pentru el, ca și pentru mine, teologia scolastică este lipsită de această dimensiune etică, este o construcție artificială, fără nici o legătură cu viața creștinilor. Râvna noastră vizează îndreptarea vieții pe calea lui Hristos, care este învățătorul adevăratelor virtuți creștine precum dragostea, mila, răbdarea, curăția inimii, smerenia și sărăcia. Are cea mai luminată minte din acest veac. Pune în centrul gândirii sale învățătura despre virtuți, parte esențială a moralei și spiritualității creștine, ceea ce include o critică masivă a Bisericii, cât și exigența privind schimbarea vieții Bisericii. Biserica are doar rolul de pedagog, de a-i învăța pe oameni virtuțile creștine, nu pedepsele și apocalipsele. Aici mă deosebesc eu de Erasmus. În vreme ce el desparte pe om de Dumnezeu, îi conferă omului starea de independență, eu afirm, și o fac cu tărie, că acest lucru nu este posibil. Dumnezeu nu este în afara omului! Iar eu spun că omul este liber tocmai fiindcă este parte a lui Dumnezeu. Dumnezeu este cuvântul. Ascultă-l în tine și vei fi liber!
Principele elector al Saxoniei, Frederic cel Înțelept îmi semnalează într-o discuție particulară, de la înălțimea funcției sale administrative, că, totuși, libertatea de conștiință nu poate fi o bază deajuns de temeinică pentru organizarea unei cetăți. Fiecare creștin s-ar crede Dumnezeu, s-ar încăiera Dumnezeii între ei pentru a statornici care dintre ei este mai Dumnezeu. Ar domni haosul și bunul plac.
Martin Luther s-a încălzit la aceste vorbe. Ochii îi scapără în străfunduri. Își potrivește, totuși, tonul la cel cuvenit împrejurării:
Nu uitați, i-am spus Principelui elector, că zicerea mea a fost și este libertatea de conștiință prin credință. Credință, respectiv curățirea omului de necurățenia facerii și ajungerea la el însuși prin legea lui Hristos. Sigur, Frederic nu putea să nu observe deosebirea și a spus: Cine poate controla dacă omul de care vorbești cunoaște legea lui Hristos și ce anume din ea respectă și ce nu? Biserica, sire, i-am zis, a luat asupra sieși acest control și s-a ales praful.
Martin Luther, parcă eliberat, și-a întrerupt discursul doctrinar și a continuat astfel:
Excelență, în adolescența mea chinuită de îndoieli am avut un prieten bun: Thomas. Părinții lui urcaseră deja câteva trepte în ierarhia bisericească. Ne întâlneam zilnic, deși era cu un an mai mare ca mine. Exersa cu mine tehnica prozelitismului, cred. Vorbea despre plăcerile onaniei cu fața învăpăiată, schimonosită de dorința de a-mi transmite propriile sale simțiri. Pe vremea aceea eram încremenit între temerile religioase și poftele trupului. I-am mărturisit chinul meu și el a făcut gestul de lehamite; nu se aștepta la așa ceva de la unul ca mine. Ia aminte, a zis, pentru că a doua oară n-o mai spun: după plăcerea actului de onanie, cu ochii încă pierduți în mrejele plăcerii, m-am dus la confesor și i-am mărturisit păcatul. Am primit de la el o pedeapsă ușoară, fiind întâia oară: să spun de câteva ori Tatăl nostru. Dup-aia nici n-am mai avut nevoie de confesor. Spuneam Tatăl nostru și-mi vedeam de treabă. Iată, deci, Excelență ce-nseamnă spiritul liber, îndepărtarea omului de Dumnezeu și crearea unuia independent de acesta. Conștiința este vrerea de a te regăsi, nu de a te inventa de capul tău. Navigatorul, în pustietatea oceanului, este liber. Dacă îi iei steaua polară, la ce-i mai folosește libertatea? Hristos e steaua polară. Să găsească prietenul meu olandez ceva mai bun și mă alătur lui. Căci exact spiritul care azi spune una și mâine alta este cel care ne aruncă în haos. Biserica îl extrage pe om din puterea Domnului și-l vâră în puterea sa prin care să păcălească, să scape de pedeapsă prin a ține post, a merge în pelerinaj la șfintele moaște și celelalte.
Papa și șleahta din jurul său sunt doctori? Pot fi. Dar și eu sunt doctor. Sunt ei învățați? Și eu sunt învățat. Sunt predicatori? Și eu. Sunt teologi? Și eu. Sunt filozofi? Și eu. Scriu cărți? Și eu. Și-atunci de ce e necesar ca ei să fie învățătorii mei, iar eu să fiu învățăcelul tuturor? Eu pot să interpretez psalmii și profeții, ei nu pot. Eu pot tălmăci în germană, ei nu pot. Eu cunosc dialectica mai bine decât toți laolaltă. Și știu cu adevărat că niciunul dintre ei nu-l înțelege pe Aristotel. Eu nu spun decât adevărul. Căci am fost crescut, din tinerețe, cu deprinderea de a-l găsi. Și totuși, ei se poartă cu mine ca și cum aș fi un oaspete în arta lor, un oaspete care s-ar fi pripășit într-o zi la casa lor și care n-ar fi auzit nici ce-i învață ei pe alții, nici n-ar fi văzut ce știu ei. Urcând spre Dumnezeu eu aflu, pe zi ce trece, mai mult, în timp ce ei răspund la toate plângerile omului cu cântecul acelei târfe: De șapte ani știu că cuiele din potcoavă sunt de fier. Ei sunt membri ai credinței în măsura în care scuipatul, mucii, puroiul, fecalele, râia, vărsatul și sifilisul sunt părți ale trupului.
Vă spun vouă, tineri care purtați în spate o altfel de hartă a lumii: credința este piedestalul înălțat pentru ridicarea omului la Dumnezeu, nicidecum refugiu pentru supușenia sa în fața popimii ignorante.
Trăim sub dictatura falsei credințe.
