<<Statul, afirm eu, Mihail Bakunin, conservă puterea bogaților ca murdăria păduchii. Gâlceava mea cu Marx, (Mohr) în cabinetul său de lucru, se-ntindea ca pecinginea”. Mohr, cu privirea pe Lenchen, menajera bună la toate, „duhul casei”, zicea, ca și cum se adresa ei, nu mie: Sunt oameni care trăiesc cu iluzia, aflându-se pe mare, că munții, cetățile, pădurile, cerul călătoresc pașnic, împreună cu ei. Pe uscat, însă, ponosesc toate astea cu mohorârea proprie”. „Lenchen nu avea nicio tangență cu tema în discuție. Adusese pomezile, prescrise de spițer – simțeam în nări un iz de ceva necunoscut. Muream și nouă, mie și lui Mohr, ne ardea de adevăr. Îl iubeam pe Mohr. Atunci, în clipele acelea doar, îl iubeam. Apoi, el a comutat vorba la Utin și Frankel, doi dintre candidații la mâna lui Tussy, fiica năbădăioasă. Deși, nu spre aceștia trimitea gândirea lui. Ci înspre Lissagaray, eroul „Comunei din Paris”, respins de Mohr ca ginere, întrucât, tată de fiică fiind, nu-i cădea bine un ginere aventurier. Erou, dar aventurier. Vorbind, urmărea cu privirea raftul de cărți din dreapta mea și a zis: scoate de-acolo volumul acela în țiplă „Istoria Comunei”, deschide-o la pagina 187; citește textul subliniat de mine cu roșu. Și am citit: „Ultima baricadă a zilelor din mai a fost Rue Ramponneau. Timp de un sfert de oră, un singur comunard a apărat-o”. Cunoșteam pasajul… Așa, și?… Comunardul acela, Herr Bakunin, se numea Lissagaray și tot el este autorul cărții, cel care a zis vorba de-mi place mie, „N-avem timp să fim tineri…”. Recunoașterea meritelor lui Lissagaray trebuia să însemne: iată, n-am nici un motiv ideologic s-o țin pe Tussy departe de el. Motivele sunt de alt ordin…
Îl ascultam răvășit; în mintea mea ideologia și viața n-aveau hotare. Urmăream poteca de pe covor, de la birou la ușă, făcută de mersul său, adâncit în gânduri; treceam peste petele decolorate de pe tăblia canapelei expusă razelor soarelui; zăboveam pe filele îngălbenite din carte; socoteam vârsta canapelei roasă pe margini și i-am spus, revoltat: „Știți că Tussy plânge doar la auzul titlului cărții?” Și el a zis: „Soarta traducătorului, Herr Bakunin, soarta traducătorului… El trăiește evenimentele mai intens chiar decât autorul. El caută expresiile potrivite și le dă propria sa viață. Se identifică, fără să știe, cu viața cărții. E o carte mare! Iar în legătură cu Lissagaray, citind-o, te întrebi ce e mai impresionant: curajul sau modestia povestitorului? Fiindcă Lissagaray n-a făcut din gestul său un act lacrimogen, nici nu și-a trecut numele acolo…”
A fost întrerupt de vocea lui Lenchen. Îl acuza pe spițe. Zicea că e un boșorog pârțâit, că uită de la mână până la gură… da-i omenos. Altul n-ar da nimic pe datorie. Mohr m-a rugat să-nchid fereastra. A trecut peste vorbele lui Lenchen și-a zis că Tussy s-a-ndrăgostit de eroul de pe baricada Ramponeau, că nu depășise cu mult vârsta când îi dădea sfaturi strategice lui Abraham Lincoln și se autoproclama Împărăteasa Chinei. Și că Lissagaray avea 17 ani în plus față de ea. Un comandant fără oaste. Azi la Paris, mâine în Barcelona. Căci, una e să citești despre isprăvile lui Robin Hood, și alta e să-i fii nevastă…
Numai pentru vorbele astea și ar fi trebuit să-l părăsesc. Dar n-am plecat.
Lenchen adusese un briceag ponosit și un penny. Că jos așteaptă un băiat care îl roagă pe Mohr să-i dea înapoi briceagul lui, dar că ar exista, totuși, o variantă de compromis: aceea ca Mohr să-i mai dea încă un penny… He,he, a făcut Mohr. Așa a zis băiatul? Da, Mohr, așa a zis. Atunci să-i mai dăm un penny. Și trimite-l la mine.
În urmă cu câteva zile, Mohr ieșise la o scurtă plimbare. A fost acostat de un băiat. N-avea mai mult de zece ani. Să facă amândoi, el și Mohr, „toswop knife”. În limbajul școlarilor toswop însemna a face schimb. Au scos amândoi bricegele și le-au comparat din ochi. Briceagul lui Mohr arăta nici prea bine, nici prea rău. Dar avea două lame, amândouă tocite. Briceagul puștiului avea o singură limbă, dar brici. S-au tocmit și au încheiat târgul. Doar că Mohr a trebuit să plătească un penny fiindcă briceagul său, deși avea două lame, erau tocite bine. Venise, acum, să mai ceară un penny sau să anuleze schimbul. Spune-mi, l-a întrebat Mohr, cum ai făcut prețul? Cum ți-ai dat tu seama că diferența reală de preț este de doi penny și nu doar de unul? Și puștiul a zis că n-a fost prea greu. A văzut că, în clipa când au făcut schimbul, Mohr era fericit. Și că oamenii sunt fericiți când izbutesc o păcăleală. Mohr l-a felicitat pentru perspicacitate și l-a-ntrebat cum îl cheamă. Și puștiul a zis: Karl. Ca pe mine, s-a bucurat Mohr. Felicitări! Dar parcă ieri te chema Johnny. Așa e, domnule, a zis Karl. Până ieri m-a chemat Johnny. Astăzi mă cheamă Karl, fiindcă îmi place mai mult Karl, de la Karl May. Nu cumva dumneavoastră sunteți Karl May? Am văzut cum mustața, încă neagră, și barba albă dinspre pomeții lui Mohr, zâmbesc. A zis: M-a chemat Karl Marx până de curând. De azi, mă numesc Karl May. Ceea ce înseamnă că va trebui să-l omor pe domnul May cu mâna mea. Și puștiul, bucurându-se, a zis: oho, dur! Dacă aveți nevoie de o mână de ajutor, aici sunt… Dar vă costă un penny.
Tussy l-a luat cu ea să-i dea un penny, și-n urma ei, Mohr a zis, dând din cap admirativ și nu prea, că mititelul nu părea evreu. Și că, dacă și copiii din secolul XXI vor fi tot așa, nu se va mai ști care-i evreu. Și-am zis: Da, Mohr, nu se vor mai deosebi, dar nu în sensul că evreii vor fi ca toți ceilalți, ci că toți ceilalți vor fi evrei. Și Mohr, bineînțeles, n-a pierdut ocazia să-mi spună că într-un stat al proletariatului, Herr Bakunin, toți vor fi bogați și liberi. N-avea rost să reluăm discuția veche și am spus doar: Bogăția, Mohr, se opune din naștere libertății celorlalți… Mi-a dat dreptate. Omul, a zis, nu se va schimba decât dacă i se va oferi alt mediu, care mediu nu ar putea fi schimbat decât de o dictatură optimistă, cea a proletariatului… L-am întrerupt, ca să-i spun că oamenii care se nasc pe această planetă se nasc neproprietari. Nimeni nu se naște proprietar. Nou-născuții iau în grijă planeta prin putințele proprii, nu ale părinților. Cei care vin trebuie să convingă prin ceea ce sunt ei, nu părinții. Dumneata, Mohr, vrei un stăpân drept și spui că acel stăpân drept este proletariatul. Ești proletar, dictezi ce e bine, ce este rău. Cea mai nebunească formulă de dictatură. Căci, proletariat nu există, Mohr. Există oameni. Și nu există oameni care să știe, prin specificul muncii, ce este bine și ce este rău. Să interzică drepturile câștigate prin simpla naștere. Atâta vreme cât tot ce se naște, absolut totul se naște, dar și moare. Nimeni nu-mi poate interzice să trăiesc cum vreau, să mor cum vreau. Ca replică, Mohr a ținut morțiș să amintească oamenilor din piețe că eu, Mihail Bakunin, în vreme ce el scria imnuri, eu, Mihail Bakunin, cu patru ani mai hodorogit decît el, abandonam școala de artilerie din Sankt Petersburg, mă înrolam în Armata Revoluționară la Paris, Dresda, Berlin; că revoluția m-a prins în Belgia, apoi pe baricadele Parisului, că un anume prefect de Poliție, unul Caussidiere, declara despre mine că în prima zi a revoluției făceam minuni și în dimineața celei de-a doua îi venea să mă împuște. Că ăsta era Bakunin, și așa a rămas: azi la Praga, alături de insurecția studenților, mâine la Dresda, pe baricade, alături de Richard Wagner… Și acest Bakunin a fost arestat și condamnat la moarte în Rusia, iar țarul i-a comutat pedeapsa la ocnă pe viață. Și m-a timis în Siberia, de unde am sărit în Pacific, pe coasta Japoniei și de-acolo la San Francisco. Și-n 1870 organizam, la Lyon, prima Comună. Că Belinski chiar, marele critic, a spus că-n mine exista ceva ce i se poate spune „principiul veșnic activ” și că principiul ăsta veșnic activ a făcut din mine un anarhist. Și că această fierbere guvernatoare a răsunat decenii de-a rândul pe ulițele din Viena, Paris, Roma, Madrid, Geneva… C-am fost prieteni și-am fost dușmani, și iarăși prieteni… Vreme de 30 de ani. Și-a venit războiul germano-francez și eu și Mohr, cu toată Internaționala comunistă pe cap, amândoi trebuia să răspundem la întrebarea: Ce-i mai rău: să-nvingă despotul Bismark sau sceleratul Ludovic Bonaparte? Și Franța zdrobită. Și Parisul înfometat. Și Comuna eroică. Și cârdășia trădătoare a burgheziei franco-germane. Și miile de puhoaie, cu suferință după ele. Și haosul din Internațională, cu lupte la baionetă între secții. Și cruciada guvernelor europene împotriva Internaționalei. Și sloganul „Proletari din toate țările uniți-vă!” făcut țăndări. Și Lissagaray: nu mai avem timp să fim tineri. Și Tussy, anorexică, insomniacă. Și, firește, Lenchen cu vorba ei: Ajunge! Și toate astea m-au aruncat în brațele lui Neceaev. Că Neceaev a fost iobag, apoi învățător prin bunăvoința unor persoane liberale. A sărit în ochi prin energia sa tumultuoasă și prin nestăvilita ură împotriva asupririi, dar, mai ales, se zicea, prin lipsa sa de scrupule când era vorba să-și apere cauza. Că, dacă personal n-avea nevoie de nimic și se putea lipsi de orice dacă era necesar, nu se dădea înapoi de la nici o acțiune, oricât de detestabilă, pentru a-și atinge țelurile revoluționare. Că, atunci când a apărut la Geneva, despre el se știa că evadase din închisoarea țaristă „Petru și Pavel” și că reprezenta un atotputernic Comitet care pregătea revoluția în toată Rusia. Pe mine, tânărul sălbatic m-a impresionat și l-am botezat „Micul tigru”. Și când ne-am pus pe treabă amândoi, ne propuneam să entuziasmăm tineretul rus și să-l ridicăm la revoltă.
L-am oprit pe Mohr din discursul său și l-am întrebat: Dacă ai avea o fiică și s-ar îndrăgosti de acest Neceaev, ce-ai spune? Fiindcă acest Neceaev, întors în Rusia pentru a răscula poporul împotriva țarului, când un student – Ivanov – începuse să se îndoiască de misia sa revoluționară, sincer sau, mai degrabă, tocmit, să-i pună bețe-n roate, Neceaev l-a ucis și s-a-ntors în Occident. A fost arestat și retrimis în Rusia, unde a fost condamnat la zece ani de temniță grea. Acolo a murit, după ce a uimit lumea, inclusiv pe gardienii închisorii, prin dovezile sale de dârzenie și curaj.
Dar era târziu. Relațiile mele cu Neceaev erau cunoscute și au fost destui care să facă din țânțar armăsar. Și eu agonizam compromis. După ce am străbătut Siberia cu pasul, condamnat la moarte fiind, am traversat Japonia și America și m-am făcut iubit de muncitorul din Italia, Spania, Franța, Elveția… Și-acum sunt în pragul de a muri uitat și sărac. Cu ultima mea carte „Dumnezeu și statul”, n-am mai avut nici un ecou. Chiar și geniul ia chipul și culoarea nopții care începe odată cu neputința dată de ani.
Am vrut să așez cartea lui Lissagary în raftul de unde o coborâsem. Mohr a-ntins mâna ca să i-o dau lui și i-am văzut mâna cu pielea pistruiată și vălurită de zbârcituri. Și el a zis: Ce faci? Ce-ai văzut? Și s-a uitat la mâna lui întinsă… Da, a zis, nu e plăcut. Mama avea pielea la fel: ca de șopârlă. Și-n mâna lui, cartea a tremurat scurt. „Cartea asta, a zis, nu vorbește-ntrânsa de niciun ideal. Despre nicio fericire. Ea descrie calea. Este Calea însăși. Aceea care apare ca fluturele la lumină. Oamenii o descoperă când se pun în mișcare. Și doar oamenii în mișcare o descoperă. Nimeni altcineva. Niciun cap de filozof sau politician. Și că pe mine m-a ajutat, nu capul; pe dumneata, a zis, te-a ajutat inima mea clocotindă. Nu s-a putut abține. Pentru el eram un incult. Mă ajuta inima să fie ceva de capul meu.
Fir-aș să fiu! Dumnezeu mi-a sărit în ajutor. Tocmai ce avusesem un vis ciudat. Ajunsesem la un han, m-am culcat nemâncat, dornic s-adorm și atât. M-a trezit o ciocănitură în ușă. Am sărit speriat. Abia ce adormisem. Nu știa nimeni că adăstasem acolo. Am ciulit urechile. Ciocănitura în ușă s-a repetat în aceeași fracțiune de secundă. Am văzut un plic alunecând pe sub ușă și m-am liniștit. Hangiul găsise calea cea mai simplă pentru a nu mă deranja, așa cum îi cerusem și totodată să-și facă datoria, în caz că era ceva urgent. Mohr avusese și el un vis. Nu cu un plic strecurat pe sub ușă. Un vis lung care îi tălmăcea un sentiment de natura dorinței din visul meu, aceea de a nu fi găsit…
Mă ridicasem. Mohr sfârșise de mâncat. Lenchen şi Tussy plecaseră. L-am ajutat pe Mohr să scuture firimiturile care se încâlciseră în stofa canapelei. Eram gata să-mi reiau locul, când l-am auzit pe Mohr zicând: Ce caută fularul ăsta la gâtul meu? Unde-i lavaliera mea? N-am avut la gât o lavalieră? Să-i spun eu ce caută el; începuse să caute ceva şi nu mai ştia ce. Aşa, aşa, zicea, vezi printre manuscrisele alea, acolo unde e fascicolul cu observaţiile mele în legătură cu Programul de la Gotha. În legătură cu programul ăsta tocmai avusese un vis – nu, nu, visul era despre altceva, zicea, asta cu Programul îi venise acum, nu ştia de ce. Dar să-ţi povestesc visul, a zis, e interesant. Ba chiar mai mult, vorba lui Tussy. Altminteri n-aş fi atât de răvăşit. Cred c-am murit puţin în visul ăsta. Era o câmpie verde, verde. Şi vălurită. Uite aşa, arăta cu mâna, ca săritura şarpelui înainte. Coline, coline, coline… Vălurimea împiedica vederea: niciun pic de orizont, nici înainte, nici pe margini. Verde-verde şi pe verdele fără orizonturi nici în faţă, nici pe margini, treceau gazele, apăreau, treceau, dispăreau, cu corniţele lor mândre şi elanul de cai pur sânge. Treceau şi treceau, se duceau necontenit, fără oprire. Sute de mii, apăreau, treceau se duceau; milioane de corniţe, picioare zvelte; corpuri alungite fugeau şi se duceau, dispăreau spre nicăieri. Simţiseră un catacalism ori erau gonite de voia destinului. Gonitorii nu se arătau. Defilau prin faţa mea, şi-n faţă niciun orizont, şi nici pe margini. Acolo, oameni, gâfâiau. Pe unii îi cunoşteam; erau Blanqui, Proudhon, dumneata, Weitling… Lassalle nu era. Sau, dacă era, nu-l vedeam eu. Eu eram un fel de şef, dar nu cel mai mare. Mai mare era altcineva – aducea cu Ruge, prietenul din tinerețe. Oamenii mă linguşeau, că să le spun eu încotro mergem… Şi puhoaiele de gazele nu se mai terminau. Veneau, treceau prin câmpia verde, fugeau cu aerul că ştiau precis încotro fug, dar nu ştiau. Fugeau speriate, să scape. Și atât. Hotărâte. Atotştiutoare. Eu nu ştiam. M-am oprit să-mi fac nevoile… N-am găsit un loc potrivit şi m-am întors. Și când m-am întors, Ruge mi-a făcut semn că nu-i nimic, a observat că m-am depărtat de grup, dar că-nţelege. Gazelele fugeau şi Ruge întinsese o masă, să ne odihnim şi să prindem puteri. Și oamenii din jur ziceau: Spune-ne, spune-ne! Şi Ruge a zis: Spune-le, de ce nu le spui? Apoi, parcă nu mai era Ruge, era altcineva, cred că profesorul meu de Drept penal de la Berlin, îmi scapă numele… Eduard Gans, i-am sugerat şi el a zis, aşa, aşa, Eduard Gans, bravo! De ce spun de profesor? Pentru că era cineva a cărui autoritate o acceptasem cândva. Mi se părea naturală şi alt şef n-am mai avut.
Câmpia fremăta într-o singură direcţie… Valuri-valuri de gazele… Fără sfârşit, fără oprire… Treceau şi treceau… Iar sentimentul cu care m-am trezit era ca o cădere în gol. Cădeam, cădeam… Şi gazelele alergau semeţe, cu gâturile în elan întins şi hotărâte, extrem de hotărâte. Spre nicăieri. Spre moarte… Aha, a zis… Flutura un fascicol de manuscrise. Găsise ce căuta. Aici ai Biblia socialismului, aşa cum îl văd eu; te rog s-o citeşti şi s-o discutăm. Ce Lassalle? Asta-i Biblia, zicea, asta-i Biblia!
Frau Marx, care îmbătrânea la iuţeală, l-a trimis la munte.Tussy, care tocmai se învinsese pe sine și rupsese logodna cu Lissagaray după un şir nesfârşit de zbuciumuri, l-a însoţit. Împreună cu „Critica Pogramului de la Gotha”, pe care acum o ţinea în mână şi-o flutura în faţa mea. Socotea că scrisese, poate, cea mai sintetică expunere a principiilor socialiste. Programul începea cu o propoziţie de genul „Munca este izvorul oricărei bogaţii şi al oricărei culturi”… Și el adnotase ceva, cât se poate de clar: că munca DEVINE un izvor de valori de întrebuinţare, deci şi de avuţie; dacă munca devine izvor de avuţie, nu este izvor. Și explicase pe larg de ce şi ce-nseamnă asta. Ce nu e limpede?… Ce nu e limpede?… Chiar şi Tussy era rezervată. Nimeni nu poate şti cât de mult îl iubesc, îi scria ea lui Jenny. Și totuşi, fiecare dintre noi, la urma urmelor, trebuie să-şi trăiască propria viaţă. Şi că avea oroare să-l supere pe tatăl ei cu egoismul şi comportarea ei dezagreabilă. Iar Marx îi scria prietenului său, Engels, că, atât cât putea el să observe, fiindcă Tussy nu-şi mai deschidea inima în faţa lui, niciun medicament nu putea să-i vindece boala morală. Şi iată-i pe amândoi în tren, spre cât mai departe de lumea sicofanţilor şi astenicilor.
Au ajuns la Köln într-o sâmbătă, iar la Nürnberg au sosit chiar când la Bayreuth urma să se deschidă festivalul Wagner, cu prima reprezentaţie a „Inelului Nibelungilor”, iar spectatori din toate colţurile lumii dădeau năvală. Mohr nu-l agrea pe Wagner din pricina felului cum maltratase mitologia germană şi-a zis că asta ne mai trebuia, fiindcă pe lângă mascarada Wagner, Nürnberg-ul alesese tocmai acest sfârşit de săptămână pentru a organiza un congres al brutarilor şi morarilor care, deşi mai puţin renumit, avea totuşi destui participanţi. Oraşul era plin de Siegfrizi, Walkirii şi alţi eroi din „Amurgul Zeilor”, aşa încât nu era de găsit nici măcar un pat. Pe o rază de 50 de kilometri, toate camerele de închiriat, de la cel mai scump hotel până la hanul cel mai umil şi chiar la azilurile de noapte, erau ocupate. Cu bagajele pe un cărucior, şi însoţiţi de un hamal, au cutreierat oraşul în lung şi-n lat şi s-au întors de unde plecaseră: la gară. Tussy era îngrijorată de starea de sănătate a lui Mohr; fiindcă tuşea, se sufoca de căldură, gâfâia şi se oprea să-nghită nişte pilule contra durerilor de cap. Au luat bilete pentru Weiden, cea mai apropiată staţie de legătură pentru Karlsbad, pe o linie secundară ce pornea de la Neukirchen. În tren, Mohr şi-a revenit; zicea că înfrângerile te scot din uz doar dacă la capătul tunelului nu vezi nicio luminiţă. Aşadar, cu toate pânzele sus spre Weiden. A adormit împăcat şi obosit şi cu hotărâre în atitudine. Asta era viaţa şi la capătul tunelului licărea o luminiţă; doar că omul care trebuia să-i anunţe că se apropie de Neukirchen, conductorul trenului, s-a-mbătat şi a uitat s-o facă. Aşa că au fost nevoiţi să meargă până la Irrenloche, unde au avut de aşteptat vreo două ore ca să ia trenul înapoi spre Weiden. Orăşelul care avea un singur hotel era punct de legătură pentru Bayreuth aşa încât a fost imposibil să găsească vreo cameră. Pantalonii lui Mohr atârnau dincolo de călcâie, măturau caldarâmul şi el grăbea paşii cu neastâmpărul vechi din vremea tinereţii sale. Sosiseră la miezul nopţii şi, până la patru dimineaţa, au fost nevoiţi să se mulţumească cu plimbări şi băncile de lemn din gară. Mohr zicea, foarte bine, foarte bine, cu atât mai dragă ne va fi şederea la hotelul Germania din Karlsbad şi că îi pare rău că Tussy n-a avut curiozitatea să citească observaţiile lui în legătură cu Programul (de la Gotha) de unificare a social-democraţiei germane; ar fi găsit acolo, într-o expunere de limpezimea unui cristal de Bohemia, teoria socialismului. Și Tussy îl aproba şi spunea. Știu Mohr, am vorbit cu Liebknecht despre asta, doar că şi eu, ca şi Liebknecht, suntem de părere că un program de partid nu este o lucrare ştiinţifică. El trebuie să fie pe înţelesul membrilor simpli şi, fie vorba între noi, Mohr, nu doar muncitorii, dar şi conducătorii lor sunt departe de a înţelege mecanismele profunde care pun în mişcare societatea burgheză. Câţi crezi că sunt ca dumneata? Şi că prea crede că tot ce poate el pot şi alţii. Aşa crezi tu?, s-a mirat Mohr. De Liebknecht nu mă mir, zicea, capul lui nu-i ca inima sa, nici atât de încăpător, nici atât de iubitor; ce-i aia lucrare ştiinţifică – Biblia e ştiinţifică? Te rog eu, ia şi citeşte! Tussy citise manuscrisul de la mamă-sa, care-l copiase; nu voia să recunoască pentru a nu începe o dispută care l-ar fi dărâmat definitiv; n-ar fi putut să-l mintă, iar el nu accepta că practica e una şi ştiinţa, alta, deşi chiar în observaţiile sale notase că un pas în mişcarea reală e mai important decât o duzină de programe. Aşadar, a părut că se supără Mohr, sunt un savant nebun căzut în fund, de unde dau sfaturi celor din picioare. Cu vorbele asta încerca s-o instige la ceartă; Tussy a tăcut şi Mohr, lângă ea, începea să se stingă; mai întâi capul cu privirea în vârful botinelor, apoi umerii nevătuiţi care se scurgeau în afară; doar burta o lua înainte, nu prea convinsă nici ea. Mânecile redingotei deversau peste degete şi ar fi putut face din ele un manşon. Îi era limpede certitudinea că Biblia socialismului este un fiasco. În vreme de mintea se zbătea în menghina lui „Das Kapital”, anii, veacurile curgeau precum gazelele spre o scăpare neștiută de nimeni.
Din hotelul Germania, Tussy îi scria mamei sale: „La Karlsbad devii proverbial de stupid, aşa că, Momchen, să nu te surprindă dacă sunt cam incoerentă”. Tussy preîntâmpina orice iscodire a mamei sale, mai suferindă încă decât Mohr, în legătură cu starea de spirit a tatălui. Care, după câteva zile de cură respectată riguros, se ameliorase simţitor. Marx îşi regăsi până şi puterea de a-şi folosi ironia ascuţită. Principalul obiect de conversaţie aici, îi relata el lui Engels, este viaţa amoroasă a lui Wagner; multe lucruri interesante, desigur, vii şi suculente, în legătură cu vigoarea acestuia. Și voia să ştie dacă Generalul a recitit Critica programului de la Gotha şi dacă da, îşi menţine punctul de vedere? Se înmulţeşte, zicea, numărul celor care-o pun la spate şi indiferenţa asta, mai mult decât criticile şi înjurăturile, îl nelinişteşte şi-l lasă treaz în nopţile deosesbit de agreabile pentru cei cu dare de mână de aici, după cum zicea mai înainte. Când se trezea, ridica mâinile cu degetele răsfirate înaintea ochilor şi le mişca să vadă dacă mai sunt ale lui şi dacă el mai este el sau boşorogul pe care moartea îl caută pe-acasă şi el, la băi. Dormea prost şi totul îl deranja. Şi fiecare amănunt ce-i ieşea în cale ori vorbă ce-o auzea îi întorceau temerea că e învelit într-o manta care-l face nevăzut privirilor celor pe care-i strigă. Şi se plângea neîntrerupt că nu e auzit. Tussy zicea că bolii lui Mohr îi zice închipuire şi-l sfătuia ca o vreme să nu se mai atingă de subiectul Gotha – să admită că nu este momentul pentru aşa ceva. Mohr abia de se mai scula din pat şi dădea de înţeles că a fost o greşeală faptul de o fi obligat pe Tussy, ea însăşi cu moralul la pământ, să-l însoţească; ai făcut un lucru bun, îi zicea, că ai rupt logodna cu Lissagaray şi sunt mândru pentru felul cum l-ai primit în prima lui vizită de după; că-i mulţumeşte că l-a-nsoţit, deşi poate că era mai bine să se fi oblojit pe ea, căci ştie că n-a fost uşor, n-a fost deloc uşor; Jenny i-a scris că au fost momente când Tussy nu ştia dacă mai poate supravieţui; aşadar, i-a zis lui Tussy, corespondezi cu Jenny; şi că-i pare rău că a ales-o pe Jenny să-i fie confidentă şi nu l-a ales pe el, tatăl şi prietenul ei. Şi c-ar fi înţeles-o, cum, iată, poate înţelege că este un produs expirat care nu mai trezeşte interesul nimănui – nici măcar al lui Liebknecht şi Bebel, apropiaţii săi. Şi când, zicea: în momentul de sinteză al vieţii sale. Şi Tussy vedea că în vreme ce tatăl ei încerca să se coboare singur în ochii celorlalţi, ca răzbunare masochistă pentru ingratitudinea lor, el chiar scădea fizic şi asta se putea vedea în lungimea pantalonilor; şi nici jachetele nu-i mai stăteau atât de întinse pe umeri şi omoplaţi. Chiar şi ochii i se ascundeau în orbite şi strălucirile din ei erau rare şi fără vigoare. Mohr se ridica şi zicea: interesant e că niciodată nu m-am simţit mai în formă ca acum: ochii deschişi, mintea limpede şi împăcată – adică, păcat că… Hai, mi-a zis, ia şi citeşte! Am încredere în dumneata. Și te rog să fii sincer: sunt eu un tâmpit care nu mai ştie pe ce lume trăieşte sau lumea asta a luat-o razna de lângă mine, ca gazelele alea din vis? Și-am spus: Am citit programul, nu e nevoie să-l recitesc, e sintetic… Dar… Zi! Hai, spune, nu te reţine! – se enervase. Şi-am zis, dar nu e program, e o lucrare ştiinţifică, e… E, ce? – fii limpede! E… ce e? O lucrare didactică!, am zis. Un curs arogant de economie politică, dar n-am mai zis. Un… Mă înfierbântasem şi m-am oprit. A aruncat foile, apoi s-a apucat să le strângă; nu se-ndura, atât de încrezător era în ceea ce aşternuse în hârtiile acelea. Se oprea asupra unei pagini, citea şi recitea: poftim, zicea, uite şi dumneata: frază clară, demonstraţie perfectă. Îi scăpau filele din mână, se arunca după ele, repeta: cât va exista el, zicea, statul capitalist va produce burghezi şi proletari, ce nu e clar în dictatura proletariatului? Statul proletar produce proletari, oameni egali. Dumneata habar n-ai ce înseamnă material didactic. Ăsta-i material didactic? Ăsta?…
Spre surprinderea mea, protestând, puterile îi creşteau. Este cea mai sintetică expunerea a teoriei comuniste, zicea.
Ca să-l binedispună, Lenchen a apărut cu droaia de animăluţe după ea: „Deşteptuţa” şef de rând. Lord, cățelul, încheia coloana lângă fusta lui Tussy. Când adusese mâncare pentru Mohr, Lenchen venise şi cu o farfurioară plină de biscuiţi de casă pentru mine. Lord a bătut aerul cu coada preţ de câteva secunde în faţa lui Mohr şi a rămas cu ochii la farfurioara cu biscuiţi. Și Tussy a zis: să nu-i daţi mai mult de un biscuit – mă văzuse că asta mă pregăteam să fac. Lord, a zis, trebuie să-şi respecte numele tocmai fiindcă, la Cameră, lorzii uită s-o facă. I-am dat un biscuit, cum a fost rugămintea, şi l-am văzut pe Lord ieşind pentru a-l hăpăi ferit de ochii noştri. E un gentleman, am spus, dar impresia că aş dori să mă pun bine cu el nu era cea corectă. Febleţea mea era „Deșteptuța” care mă curtase încă de la început şi dacă n-am vorbit nimic despre asta este pentru că „Deşteptuţa” era o domnişoară-arici de o discreţie victoriană.
Şi Lenchen a zis deodat: Afară, vă rog frumos! Și luaţi şi animăluţele! Unde-s pomezile alea?
Mohr fixase un punct din tavan şi rămăsese cu privirea pironită acolo. Absent, detaşat, superior.
Așa am înțeles că, la fel ca Mohr, habar n-aveam că murisem. Eram mort. Nu era nevoie să bat drumul până la Carlsbad”.
