Oameni pe Lună. Cine ar fi crezut că e posibil? Nici Jules Verne, cât era el de Jules Verne. Ducele de Ellington se pregătea să-i primească pe cosmonauți la Palatul Buckingham. Uriaș eveniment. Și el se număra printre privilegiații acelei lumi. A rumegat mult întrebările care să-l așeze lângă eroii de basm. După întrevedere, nevastă-sa, regina Elisabeta, l-a întrebat cum a fost. Niște insipizi plicticoși, a fost răspunsul dezamăgitului. N-au văzut nimic din miracol, ia un deșert acolo, cum avem și noi în Sahara și nu numai. Monarhul nu reținuse un amănunt. Cosmonauții voiseră, la rândul lor, să știe cum e să trăiești într-un asemenea palat. Șapte kilometri de coridoare. Un lux de te poți uita la soare, dar la feeria aceea, ba. După ei, minunea era Buckingham și nu Luna. Regizorul documentarului recursese la o șmecherie. Cu întrebarea cosmonauților a adus în scenă paradoxul lumii în care trăim. Capodopere ca Versailles au fost ridicate din mlaștini, de niște oameni sărmani. Nu puțini au renunțat chiar la viață: n-au mai putut îndura. Zgârie-norii, avioanele supersonice, bomba atomică, transatlanticele, minunățiile minții omenești, toate au fost și sunt lucrate de oameni insipizi, frivoli, orgolioși, meschini, fățarnici. Aceiași care l-au urcat în ceruri și pe Dumnezeu. Mari scriitori, în viața particulară au fost niște cabotini. Astăzi marii scriitori au șters-o englezește. Au rămas cabotinii. Și cititorii lor. Dumnezeu a recurs, și Dânsul, la o șmecherie, la fel ca regizorul filmului. A inventat răul, pentru ca oamenii de bine să nu și-o ia în cap. Churchill, la bătrânețe, s-a scrântit la cap. Și nu doar el. Iată, odată cu apariția Bogdan-Rareșilor, nu se mai vede țipenie de om bun. Bogdanii nu au apărut peste noapte. Au existat și înainte de revoluția care n-a fost revoluție (întrebați CIA), și înainte de război, și pe vremea fanarioților…
Acum vă las. Pa!
