Înainte de a mă apuca să scriu ceea ce voi scrie, m-am gândit la: de ce să scriu, apoi la: de ce să nu scriu? Concluzia la care am ajuns nu m-a ajutat în nici un fel pentru a găsi răspunsul potrivit. Zic la întâmplare: scriu ca să vadă lumea cât de deștept sunt dacă scriu ceea ce nu știu de ce o fac. E limpede: când nu știu de ce scriu, scriu mult mai convingător decât atunci când cred că știu.
Așa că încep: de ce se zice că geniile au limite, iar proștii nu au? Cel care iubește capitalismul este geniu și totuși n-are limite. Cum să iubești cu limite capitalismul? El a fost instaurat cu sute de milioane de morți nevinovați. Mai mult: el este cel care i-a apărat pe cei cu bani mulți. Și mă întreb: ce s-ar fi întâmplat dacă i-ar fi apărat pe cei săraci? Ar mai putut exista capitalism? Mă întreb ca unul care n-are limite.
