Fericirea nu numără secundele. Să fi fost 10, să fi fost 15? După primele două secunde am crezut că e Arnold Schwarzenegger. Umeri atletici, alură de baschetbalist. Șaua bicicletei îi reliefa fundul în rotundul alb al nădragilor, gen Elena Udrea pe cal (la naiba cu familia tradițională a lui Dragnea!). Obiectivul de filmat s-a oprit pe zâmbetul feciorelnic al chipului întors spre public. Simțind focul inimii, am înțeles: era Klaus Werner Iohannis, președintele din visul meu nebun. Ieșise să ia cunoștință de semenii Capitalei. Iar eu, parcă eram Seneca admirându-l părintește pe împăratul Nero îndrăgostit de poporul Romei. Eram fericit.
Ce zi! Ce lumină! Câtă bucurie nevinovată! Arcul de Triumf părea atât de românesc! Însuși Cerul era român. Ca și soarele amiezii, înainte de dejunul de ziua Sfântului Gheorghe – la noi, la el – Sfântul Werner. Vedeam împlinindu-se iluzia din copilărie. Mi se stricase bicicleta și, în loc să mă rog la Dumnezeu, mă închipuiam întâlnindu-mă cu șeful statului. Mă strângea în brațe. Cu batista îmi ștergea mucii și lacrimile. Că de ce plâng? S-a stricat bicicleta? Na, na, bicicletă, de ce te-ai stricat?
Părintele țării era sărac. Ocupat cu grija pentru nevoile poporului său, pentru guvernul său, nu catadicsea să-și acorde sieși niciun minut. Iubea mult țara și asta-i ocupa tot timpul. Îmi lua bicicleta stricată, spunea abracadabra și mi-o înapoia nou-nouță.
Nu mă înșelasem prea mult. Domnul Klaus Werner Iohannis vorbea oamenilor despre biata Românie care n-a avut parte de guverne ale lui; toți, în afară de el, erau proști; coaliția PSD-ALDE este doldora de penali, dar că poporul să nu fie îngrijorat, domnia sa îi va chema pe toți la el, îi va trage de urechi… Și câte n-ar face dacă n-ar fi afuristele de vacanțe și nefericitul de program care-l obligă să lucreze doar două zile pe săptămână, într-o joi seara. Mai ales acum că și-a început campania electorală. Poate după alegeri…
