Nu e nazist. Puțin oameni „sunt” ceva, orice. Am revăzut recent filmul „Gară pentru doi”. Regizorul Nikita Mihalkov „este”. Căci iubește. Iubirea este diagnosticul existenței. În lacul de acumulare care suntem toți, nu existăm. Doar părem. De aceea și vorbim vrute și nevrute. Ne exhibiționăm în poze. În duioase ori autoironice amintiri. Vera, nu i-am reținut numele tot, din filmul „Gară pentru doi”, trăiește prin tristețea ei. Este tristețea! Tristețea omului este eternă. Omul nu.
Călcâiul lui Ahile a rămas. Cu el viețuim. Cine nu-l are, nu-l mai are, e mort. Omul viețuitor este vulnerabil. Tristețea, vulnerabilitatea… însușirile sunt cele ce supraviețuiesc.
Iohannis nu există. Este invulnerabil. E doar rânjet. A se feri, totuși, copiii. Ar putea fi răniți – rânjetul lui Iohannis e nociv. Ceva care trăiește convins că e unic. Numai narcisiac să nu fii! Pe Nikita îl iubesc pentru că mi-a dat ceva. Mi-a dat-o pe Vera, mi-a dat neasemuita duioșie a tristeții. Ahile ne-a dat călcâiul. Iohannis ne dă și el ceva, rânjetul morții vii. Zic: să-l iubim. Ne-a dat rânjetul nemuritor al mutului.