M-am încumetat să citesc lumea. Nu puțini sunt comentatorii care știu a o ghici dibaci. De unde, atunci, bezna din jur? Ce era altădată și astăzi nu e? Ce aripi ne purtau peste Carpați? Un răspuns simplu de rostit ar fi: PATRIA. Nu înainte, însă, de a ne uita pe uliță, nu care cumva să ne audă cineva. Și mă port peste ocean, de nevoie. Acolo unde patria, este inima. Căci patria este iubire. Poartă nume de mari conducători. Bezna noastră, îmi spun, își are obârșia în ură. Ura care, astăzi, ca și ieri, se revarsă de la Cotroceni. Instruită când la Moscova, când la Berlin, când la Bruxelles. Cu o aristocrație sorbind din narghilea. Cu diplomați ce-au deprins la Harvard și Oxford „la gât cravata cum se face nodul”. Și intelectuali recitând texte asimilate de ochii soacrei. Și, mai nou, cu politicieni culeși de pe Centură. Există scăpare? NU! Până nu se va naște un conducător care să nu zornăie a tinichea, vântul va bate doar împotriva noastră. Vântul nu respectă păpușile gonflabile. Teama mea e alta. Democrația liberală este sterilă. Nema fertilitate.
