Prolog: Deunăzi, o doamnă atinsă de harul delicateții cita, printre altele, un îndemn literar încântător: să construim cărări de le un om la altul. I-am mărturisit încântarea-mi spontană și am adăugat o observație morocănoasă, aceea că, din păcate, nobila dorință nu este la îndemâna omului, ci a regulii jocului. Ca-n sport: la fotbal joci doar cu piciorul; dacă vrei și cu brațele, te duci la înot. Și am adăugat: sub dictatură, îți amintești, dragă prietenă, omul, ca să nu-și piardă spiritul, era obligat să ridice cărări spre alt om; astăzi, dimpotrivă, ca omul să-și simtă spiritul liber, musai să-i distrugă pe ceilalți, înjurându-i, disprețuindu-i. Acesta-i sistemul! Noi l-am adoptat în alai nebun. Alegem, așadar, călăuză și purtător de drapel pe potrivă. Președintele suntem noi.
2.000.000 de români și-au așternut semnătura pe listele de susținere a vechiului președinte, probabil cea mai sinistră creatură din istoria nu execesiv de fericită a acestui popor. Cum s-a putut întâmpla așa nenorocire? Insul ar putea figura printre miturile negative ale nefericirii noastre. Pentru ca, totuși, să nu se împlinească, a fost ajutat de pronia care l-a săvârșit c-un nătângism incurabil. Ales ideal pentru a juca rolul de lichea-zdreanță în cancelariile diriguitorilor din țările colonialiste, grijulii să asigure națiilor lor, după modelul aplicat continentului negru, bogății naturale, piețe de desfacere și sclavi ieftini. Pentru a-și apropia elitele trădătoare, nătângului sas i s-a scris un scenariu după manualul bunului colonizator: smulge-le rădăcinile, ucide-le credințele, tradițiile, obiceiurile, fă-i să le fie rușine de cine sunt, declanșează războiul româno-român, propagă ura, țintește un dușman, ciuma roșie, până la aneantizare, subordonează justiția, serviciile secrete, șterge podelele cu normele morale, momește-i pe cei având rădăcinile smulse cu puterea de tip fanariot, aceea de a stăpâni în temeiul obârșiei.
Primii care se ridicară la înălțimea dorinței marionetei în geacă roșie fură cei convocați de punătorii în scenă ai chermezelor din Piața Victoriei, să se despartă astfel de plebea jalnică: pensionari, învățători, mici întreprinzători, destoinci meseriași, simpli cultivatori, intelectuali civili, foști militari… Pandemia s-a extins vijelios în relațiile dintre vecini, în rânduielile matrimoniale, în școli și edificii culturale, în universități, pe ulițe, în piețe, în suflete. Într-un cuvânt, s-a relizat împăcarea nostalgiilor micii burghezii din comunism, a foștilor fii de țărani și proletari urcați în copac, cu rămășițele aristocrației închipuite. Aceștia sunt ca „acolo”.
Va urma.
