IA-ȚI ALT CHIP! Prietenul meu de duminică mi-a povestit o întâmplare de pe strada sa, cu un flăcăiaș zdravăn și priceput în orice. Analfabet. Tată a patru copii, cu nevastă slujnică la familii de „bucureșteni”. Începu școala și el aduse în casă, în sfârșit, după ceva vreme, o sută de lei. Pentru ghiozdane, haine, taxe, caiete, cărți și celelalte trebuințe. Restul din câștiguri fiind destinat pentru interesele lui de salahor analfabet, azi aici, mâine-n Sascut: tabletă, laptop, Smartphone, boxe și chefuri până dimineața cu muzica la refuz. Poliția sosește, amenzi și plata amenzilor și iarăși muzica la refuz. Și șpagă pentru a obține ilegal permis de conducere. Și venind ziua alegerilor din luna mai, votă cu liberalii; și nevastă-sa cu gura, că ce i-a trebuit lui liberali? I-a trebuit că i-a trebuit, ce se bagă ea în viața lui, ce, el se bagă în viața ei!?
Vecina prietenului meu de duminică i-a luat apărarea, că Gigi, așa-l cheamă pe flăcăiaș, are dreptate. Lumea s-a schimbat, acum e libertate. Musai să ții pasul cu lumea. Nu mai e ca-nainte, ce Dumnezeu e-așa greu de priceput? Nu mai sunt săraci, ci doar învingători și învinși.
„Lumea”, a aflat prietenul meu, este doamna Turcan de la liberali, mare doamnă. Zicea că, astăzi, cu PSD-ul nu mai țin decât învinșii, poporul de țărani fără dinți și cu wc-urile în curte. Adică alt popor. Al ei, al marii doamne născută în Botoșani, dar care viețuiește la Bruxelles. E construită cu plămâni, inimă, ficat, splină, picioare, mâini, ca noi toți.
S-a-ntâmplat că așa-zisa societate socialistă a produs, iată, omul nou! Egalitarismul a dat treapta pe care, urcând-o obligatoriu, foștii săraci, minunații copii curați în suflet, descendenți din țărani ignoranți și fără dinți, au ajuns să creadă că poartă în ei harurile altor neamuri.
Piața Victoriei a fost Notariatul care a certificat noua identitate a omului nou, scârbit de țară, de neamul în care s-a născut, de tradițiile și basmele în care a visat.
Și întrebându-mă cine sunt broscoii noi, pentru a-mi lărgi perspectiva, am lăsat-o pe fosta fetiță oarecare din Botoșani și am găsit sprijin departe, în scrierile mele despre Piotr Ilici Ceaikovski și poporul rus, care popor rus, ca și broscoii noi din România cu acces la operă, nu avea deschiderea potrivită pentru a pătrunde geniul componistic al Simfoniei Patetica. A fost înțeles, primit, aclamat, urcat în cerurile gloriei, de Occidentul cult. Și îngăduitor cu homosexualii, nu ca în Rusia unde, dacă ți se ducea faima asta, erai spânzurat.
Cu amenințarea asta în spate, Petia și-a parcurs tragedia cu măsura marelui său talent: nu putea trăi și compune, nu putea primi descătușarea firii sale decât pe pământul care l-a născut. Altcumva decât școliții – omul nou – din România de azi. S-a întors, a trăit și a iubit Rusia până s-a sinucis sentimental. Geniile nu-și părăsesc obârșia.
S-a petrecut totuși o întâmplare care aducea în ea calitățile hârtiei de turnesol. Alaiul cel mai impresionant s-a născut în timpul vizitei sale la Praga. Și ciudat: nu pentru valoarea talentului său, ci pentru că marele său talent provenea din străfundurile Marii Rusii, garantul libertății poporului ceh. Un fel de UE de astăzi, pentru noi. Care „libertate” s-a produs peste o sută de ani, când marele popor rus s-a ivit, la Praga, în tancuri, în vremea „Primăverii de la Praga”.
Nu știu ce huruit aveau tancurile rusești trimise la Praga din străfundurile Marii Rusii. Părăsisem Praga cu o seară înainte, după o lună de visare, unica lună adevărată din viața mea. Știu ce huruie astăzi tancurile trimise la București de mai-marii, de cârdășia de la Bruxelles: Io-ha-nnis! Ceea ce nu-mi trezește în niciun fel ardoarea de a o vedea pe Ioana de Botoșani pe rugul idioților. Ea rămâne, pentru mine, copilul curat cu visări frumoase ca ale mele, fetița din Botoșani. Este și ea popor român. Lumea mea, cu genii și idioți deopotrivă.
P.S. nu încetez să mă întreb dacă meritam așa ocară. Răspunsul meu este: da! O meritam! Deși ortodocși, aveam nevoie de un purgatoriu sever.
Va urma.
Prima parte poate fi citită aici.
