I-am spus: Lev, să nu mă înțelegi greșit…
Venise încotoșmănat în rubașca ponosită, cu cizmele lui vechi…
M-a întrerupt supărat:
Chiar n-ai găsit altă bancă de șezut?… Marea-i furioasă… Banca asta… În sfârșit… Nu cumva?…
I-am răspuns:
Este banca pe care am discutat cu Aeneus Seneca…
Începu să se scuze:
Da… Nu e frumos ce zic. Pentru noi, cei ce nu mai suntem, clipele sunt ceea ce sunt veacurile pentru voi… Ahenobarbus, primul rege de la începutul erei, zicea: „Obiectul numit viață nu are nicio valoare. O poate produce oricine, de câte ori are chef. Ei sunt făcătorii de lume, a lumii în care trăim: șiruri fără sfârșit de incesturi, adultere, matricide, paricide, otrăviri, sinucideri comandate, comploturi, trădări, măreții sângeroase, eroi de mucava… Parvin la bogăție jefuind ori devin sclavi… Marii eroi ai istoriei, Cezar și însoțitorii din cărți sunt aventurieri care aveau un singur scop: acela de a domina lumea, de a o jecmăni, nu de a salva popoarele cum propovăduiesc scriptele toate … Istoricii Suetonius, Tacitus și confrații, mint…”
Eu râdeam și-am zis: Cu eleganța sa britanică, dragă prietene, Arthur Weigall nu pune prostia în cârca celor care au mâzgălit istoria… Scriitor elegant, el se îndoiește doar de dioptriile acestora…
N-a auzit ce-am zis, gândurile îi zburau în tinerețea lui. Eu,naiv, zicea, am venerat cultul adevărului și scriam… Scriam ca să plac celor care n-aveau altă treabă… Eram genial în fața lor… Dostoievschi are dreptate, adevărurile se scriu în suferință și nu în aplauze… Am luat pe mine bunda asta, mi-am băgat picioarele în perchea asta de botine, am luat cu mine 40 de ruble și am lăsat milioanele la nevastă-mea. Am coborât și am bătut la ușa Sașei, fie-mea… Când m-a văzut în fața ei, în cazaca ponosită, cu o lumânare în mână, fiică-mea a rămas înțepenită. O prevenii că mai înainte de a discuta, voi trece s-o văd pe sora mea la mănăstirea din Samardino.
Drumurile spre Samardino erau desfundate; vânt rece, cer negru prin care, cu intermitențe, străluceau luna și norii. În arhondaricul mănăstirii fui întâmpinaț de un călugăr amabil, cu barba și părul roșii ca flacăra… O cameră cu două paturi, curată și bine încălzită. Băui ceai cu miere fără să mănânc nimic, cerui un pahar pentru a-mi pune stilograful pe timpul nopții. Am continuat redactarea jurnalului meu: „Vreau să trăiesc într-o simplitate extremă, să nu cheltuiesc banii decât cu economie.” Aveam cu mine 40 de ruble. Lăsasem milioane acasă…
Veni soră-mea să-mi spună noapte bună. Mai înainte îmi zise în șoaptă: spun o vorbă… rămâne între noi… prietenul tău, Dostoievschi, în vizită la mine, când a aflat cum ai plecat, a spus că nu ești sănătos la minte… Știi cum vorbește el, nu înțelegi vorbele lui, dar asta a voit să spună… Chiar sunt, i-am zis…Te las acum, geniule, dormi, nu-ți bate joc de mine, astâmpără-te!… Și fiindcă veni vorba, îți mai zic două vorbe: Se vor revărsa asupra ta valuri și valuri… Fii, nepoți, fiice, rude, soția, cumetri, foști prieteni… Care mai de care împingându-se spre milioanele de la tine de-acasă…
Am adormit în mine cu vorbele ei. Atunci am murit, nu după aceea, cum se spune astăzi!
